Pasarea
intinsa cu aripa cazuta,
Cu
cantecu-i trist si privirea-i muta,
Frunza
cazuta, mormantu-i cerne,
Dar
zambetul ei, iubirea-i asterne…
Cum
trecem prin vreme,
Vreme
ne trece,
Doar
urma ramane
Si
la izvor, un pahar cu apa rece…
(Nastem
izvor – Tiberiu Pincova)
Noi
nu trecem prin vreme, ci vremea peste noi… nici nu pasim cum credem noi, ci
pasul e tendinta. Poate nici nu gandim, ci gandurile cad peste noi… din simpla
obisnuinta, din a omului fiinta. Pasarea cauta intinsuri de ape, iar cantecu-I
suav, in vale rasuna… pluteste gingas sub valul albastru, in geamat de struna. Pleci,cladindu-ti in urma pereti
de sticla… Eu, imi caut in noapte stelele pierdute cazute si prefacute in
intuneric. Intre noi, un perete de sticla pe care strigatul, nu poate sa-l
sparga niciodata. Am spart in
aschii albastre, oglinda ce ma privea… cu ochii adanci si straini. Am oprit orice imi aduce aminte,
ca prin lume un corp de apa, nisip si cenusa ma insoteste… eram un copil batran
si naiv ce arunca cu diamante in mare, sa vada cioburile risipite, pe plaja de
aur. Acum sunt un batran, ce priveste copilul ce sapa adanc in nisipul
fierbinte… cautand un graunte de fericire, in cuvant, in fapt si dincolo de
cuvinte.Nu-ti caut in oglinda privirea, in noaptea cand sunt parasit… caci
masca subtire imi ascunde privirea, de om amagit. Ma arunc mereu in golul cetos
al iubirii, in prapastia dintre real si fictiune… caderea e simpla, prapastia
adanca, cuvinte ce ard inca in scrum, vor sadi incet, o noua viata…
