Eu si cu mine in labirintul singuratatii...

„Cine a văzut speranţa, nu o mai uită. O caută sub toate cerurile şi printre toţi oamenii. Şi visează că într-o zi o va întâlni din nou, nu ştie unde, poate între ai săi."
Octavio Paz - Labirintul singurătăţii

Mergeam agale intr-o zi pe bine cunoscuta carare a vietii mele… ca mi-era anevoioasa, nici o problema Eu mi-o desenasem singur… ca bagajul mi-era prea greu, tot vina mea era, adunasem mereu in el orice gaseam in cale si bune si rele… m-am oprit, aveam nevoie de odihna. E vis? E realitate? M-am asezat, atipesc, deschid ochii uimit... langa mine statea Ea… credeam ca sant singur, de unde a aparut si Ea? Singuratatea imi impanzise sufletul, incat acum, facea parte din mine… uitasem sa vorbesc, uitasem ce-nseamna comunicarea, dar Ea, foarte deschisa, mi-a zambit : " Stai linistit , nu te speria , sant eu , umbra ta!"
Curios, " Umbra mea!?" Cum adica, umbra mea, o intreb? Si-mi intind mana a nedumerire… schiteaza acelasi gest… raman mut, ne-ntelegand de ce ma imita… n-o las sa-mi raspunda si-o intreb din nou: " De ce ma imiti?" " Pentru ca sant umbra ta", imi raspunde. "Sant cea care te-nsoteste mereu, sant aici, langa tine, in orice clipa a vietii tale. Tu nu ma vezi ! Dar sant o parte din tine, defapt Eu apar doar in zilele senine, cu soare si lumina, apar sub clar de luna, cand iti ascult povestea zilei, apar atunci cand in jurul tau straluceste o lumina… in bezna devin invizibila, la fel ca tine… fara strop de lumina, existenta mea dispare, si totusi .... gandindu-ma bine, Tu dispari… Tu ai valoare doar cand in tine poposesc raze de lumina, iar Eu, nu sant altceva decat proiectia lor asupra celor din jurul tau. In lumina reflectoarelor orice gest, orice fapta, se vede in jur… oricat as incerca sa nu te imit, nu pot, sant copia ta fidela.... cand faptele tale sant demne de lauda, sant mandra de tine... insa, atunci cand exista loc si de mai bine, crede-ma, imi vine sa dispar… dar atata timp cat lumina exista Eu nu pot muri, raman langa tine... menirea mea e sa te-nsotesc la fiecare pas. Sant cu tine chiar si-n intunericul cetos al vietii, chiar daca Tu nu ma vezi... daca vrei sa ma simti aproape mereu, ramai langa o lumina.... langa ea, nu vei fi singur. Mereu ma vei avea pe mine, in doi iti va fi mai bine. A disparut, ma uit speriat in jur, cautand-o… constat ca s-a facut noapte in mine... vorbe dulci sunt usor de spus, lucruri dragute sunt usor de cumparat, dar oameni de treaba sunt greu de gasit, viata se termina cand Tu incetezi sa visezi, speranta moare cand Tu incetezi sa crezi, dragostea se termina cand Tu incetezi sa mai tii la cineva, prietenia se sfarseste cand Tu nu mai imparti… asa ca imparte cu cine crezi ca iti este prieten, sa iubesti fara conditii, sa vorbesti fara intentii, sa daruiesti fara motive, sa tii la cineva fara explicatii, e inima adevaratei prietenii… farmecul vietii stranse intr-un singur suflet Tu si Eu… apoi Tu ramai si Eu ma duc, lasandu-ti tie si lumina mea. Acum, de vei trece mana prin vapaie, vei lua cu tine caldura si lumuna ei si o vei duce acolo unde incepe acel sfarsit prin care sfarseste inceputul… unde nici umbra nu te mai poate imita. Timpul si sufletul... timpul este prea lent pentru cei care asteapta, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plang, prea scurt pentru cei care sarbatoresc… dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate… iar sufletul, este o scanteie divina ce si-a uitat aripile in inima Creatorului, ramanand cu doua rani adanci ce sangereaza lumina.

Heedless... nisipuri miscatoare.

“Se ia o bucata de piatra,
se ciopleste cu o dalta de sange,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se razuieste cu raze,
pana cand cubul iese perfect.
Dupa aceea se saruta de nenumarate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
Dupa aceea se ia un ciocan
si brusc se farama un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfaramat!”

Lectia despre cub de Nichita Stanescu


Stau in fata unei usi privind in camera rece, nu mai e nimic de lasat in urma… am asteptat atat de mult un alt moment sa vina dar vad iar norii negri acoperind cerul... alerg prin vant dincolo de lume la sfarsitul timpului, unde ploaia nu ma poate atinge, luptand cu furtuna in albastru si cand ma pierd pe mine, ma gandesc la tine… impreuna vom fugi prin vant intr-un loc mai bun si nimic nu ma poate lua de langa tine... acum insa trebuie sa te caut, pentru ca te-am ratacit incercand sa evadez din aceasta lume imperfecta... orice s-ar intampla te voi astepta pentru ca doar Tu esti luceafarul sufletului meu... as vrea nisipul sa ma asculte, sa ma ascunda undeva in suflet si sa pier, sa ascult tot ce e liniste uitare, o alta lume sa incerc. Tot timpul gandurile se jucau cu mine si vocile ce imi vorbeau despre ceeace a mai ramas de facut, despre cate cai, despre ce nu voiam sa-mi amintesc si in spatele gandurilor, nu mai era decat gustul amar, tristetea si durearea, dorul. As vrea sa ma pedepsesc cumva, sa alerg sa las in urma dorul, nisipul tot sa-l rascolesc, prin nervul ce ma face ca sa urlu, acea zvacnire care doare, sa caut mereu sa sper, ca te gasesc. Nisipul incepe sa ma cucereasca, sa ma invaluie, sa ma framante, ma gadile placut pana in moalele capului, sunete vesele ajung intrebator pana la mine, ma patrund ca lumina serii prin sufletele pierdute, trec printre oameni, tacere, te privesc absent, cu ganduri proiectate in alte lumi… ma scufund intr-o liniste de nepatruns, pentru cateva secunde, dar deajuns, atat de vibranta incat ma fura, ma atrage mai departe… cand ies din nou la suprafata, ei, cei din jurul meu nu ma mai recunosc, m-am nascut din nou si vantul ma ciupeste racoros si-mi spune: "Bine ai venit!"
Nisipurile miscatoare, te ademenesc usor sa intri in ele si pe urma incep sa se miste ca sa-ti pierzi balansul... cu teama si dragostea netarmurite, nisipul te trage in sine cu ura neinpacata, stand de vorba doar cu ploaia cernandu-te usor printr-o clepsidra... facandu-ti viata dirijata… busola debusolata-n timp, organ fara-de-lege, cu rabdare de bun privitor... turnand in cupe largi vartejuri, orizonturi de contur, pe cand nisipul si raul isi rotunjeau mustata iar in vale se risipea si ceata... prin mine adormitoare sosea Ea, speranta. Altminteri, asa si albina cu harul ei inzapezit intre cotloanele singuratatii si pe potecile celei mai visatoare lacrimi, nu vom regasi melancolice absente si cruditati rabdatoare, atata timp cat s-a risipit pentru ca aceasta tristete sa devina deplina si molipsitoare. Am regandit ceeace curgea prea incet prima data, in matca unei inspaimantatoare linisti si regandind, mi se parea mult mai important decat gandul insusi. Dintr-un strop de ploaie si un fir de nisip, poti extrage o gramada de atomi, folositori pentru propulsarea motorului cu apa de ploaie… acesta poate fi lungul drum al nisipului catre stele, o alta performanta, poate forma din nou o alta viata cu o noua speranta… delicata si blanda, dar pe linia nisipului, imaginea este tremurata, ondulata... praf, vid, nimic, stoarce din tine si ultimul strop ramas din viata. Un ultim cavaler ratacitor in lumea noastra plina de mizerii si sar in lupta fara sa ma sperii, sant cu toate astea visator, nu pot sa trec prin viata fara un tel... as fi ca un arpegiu fara note, sa-mi port nobleti si tristeti la fel, faptura-a linistii de noapte si a nelinistii din mine ce acum dulce zace... iar Tu sa vi, sa-mi limpezesti talcul din fapte sa-mi tulburi clipele senine cu ale tale prelungi soapte... Tu, fiica dulce a placerii si-ntruchiparea bucuriei, lumina din lumina-n noaptea Invierii pe lungul drum al vesniciei. Tu-mi umpli iar de roade pomul cu aroma si dulceata serii si imi aduci, drept plata, somnul in mina calda-a mangaierii. Cinci mii de ani ca-n vis trecura si alte mii vor trece inca iar tu esti proaspata si pura ca un izvor tasnit din stinca, izvor cu apa rece… mai este timp pentru un vis, iar nisipul mereu in miscare, ne va rasuci frumos... in primul nostru paradis, cu soare.

(Te voi iubi mereu)

Teama dulce si aurie...

Protejaza-mi visele naive
Teama dulce si aurie,
Visele prin care te vad atat de buna
In aceasta clipa tarzie.
Prinde-mi in suflet un dor, de liniste scaldat,
Ce-si cauta un adapost umil
Si pentru a trai in visul cel mai scump
Prinde-mi auzul in murmur de copil.
Clipele calme ce nu se mai intorc
Si nu le voi mai simţi niciodata
Aranjaza-mi-le in suflet duios,
Tu, vreme ingandurata…
Pentru zilele goale ale lumii
Opreste frunza-n culoarea ei de-acum
Prin care zefirul trece in soapte
Ramanand in al mirarii parfum.
Milostiveste-te si lasa timpul
Sa vasleasca cu aripi de ceara,
Zeul-soare sa-si filtreze razele moi
Prin aerul ce ma-nconjoara.

Atunci cand pierzi pe cineva drag, nu l-ai pierdut, l-ai castigat pentru toata viata... este minunat sa scormonesti sufletul si sa sti ca vei gasi amintiri... amintiri triste sau amintiri frumoase, cu ele vei pasii mereu in viata mai departe, spre alte si alte amintiri... stau si citesc povestile celorlalti si ma gandesc, la a mea, la cat de diferita e… aceasta iubire imi da speranta...
Am fost mereu si santem fascinati de iubiri celebre, "Romeo si Julieta", "Elena din Troia si Paris", de acel american decedat intr-un accident feroviar si care cu un ultim efort, cu sangele din rana sa a scris un mesaj de dragoste: "I love my kids, i love Leslie", ce avea sa ramana in inimile indragostitilor ca: "Mesaj de dragoste scris cu sange"... dar am fost pe veci marcat de propria-mi poveste. Pvestea mea, izvor nesecat de inspiratie de-a lungul veacurilor pentru milioane si milioane de carti - dragostea m-a atins si pe mine, doar niste nume acum... au trecut prin viata mea, ca un fulger ce strabate cerul in mijlocul unei tumultoase furtuni... la inceput a fost "C", cu care am avut o relatie de 8 ani si care s-a sfarsit oarecum amiabil... apoi au fost, "A, M, C, G, F" si poate initialele se repeta la nesfarsit pana anul trecut cand am cunoscut-o pe Ea, din nou "A", poate asa mi-a poruncit alfabetul inimii, sa incep mereu cu inceputul.
Oare cine ar crede, ca in 2-3 luni de zile cunosti o persoana atat de bine, o idolarizezi, o simti atat de fierbinte in suflet, incat sa-ti sudeze noaptea de zi si pamantul de univers... sa fie sufletul tau pereche... va spun acum, Eu cred, pentru ca mi s-a intamplat mie!
Oamenii buni gresesc putin, de fapt, o singura data si pentru ca regreta atat de mult ca au gresit, isi doresc sa nu se fi nascut... poate ca doresc sa se transforme in ingeri care sa ne apere pe noi ceilalti de marginea prapastiei spre care ne indreptam... ne ofera dragostea si puterea de a merge mai departe fara sa-i plangem la infinit.
Cand a plecat, avea mototolita in buzunar o hartie cu o rugaciune ca un cantec... se semnase dedesubt cu numele meu si prenumele ei, a scris de fapt adanc pe inima mea.
S-ar fi dorit un singur lucru in viata, ca Eu sa fiu fericit!
Eram in acel moment al vietii in care credeam ca dragoste adevarata pentru mine nu mai exista, dar totusi nu a fost asa... intuneric , clopotele unei biserici se aud batand a moarte, undeva in noapte, pierzandu-se in neant... in camera luminata de cateva lumanari negre, insangerate, se afla doar doua suflete, El si Ea.
A doua zi, m-am trezit intr-un lac sarat... trupul gol, ca de nou nascut si in mana cu un "Abecedar"... pe prima pagina se putea citi: "Asa incep si se termina toate si toate merg astfel mai departe!"
Era momentul care m-a condus la Ea, tot "A"... iubire fulgeratoare, certuri care au unit mai mult si pe deplin... acum santem deja "noi", santem viata insasi, lasand in urma norii grei, tristeti si noroi... santem o pereche din mai multe suflete, avand cu noi in suflet pe cei ce s-au stins, avandu-ne in schimb pe noi, la bine si la greu!
Incerc sa ii opreasc suvoiul de lacrimi ce se preling pe obrajii ei, poate nu reusesc, durerea ei este prea mare pentru a putea fi ucisa, durerea ei nu poate fi ucisa, asta simte Ea ... dar Eu stiu ca o pot face fericita ... as face orice mi-ar cere ea ... as muri pentru Ea!
In ochii mei sa intiparit din nou speranta, in ochii ei se aprinde o licarire de fericire ce seamana cu luceafarul ce dispar dimineata... este tot speranta... am reusit sa-i aprind din nou speranta.
Cand am sa o intalnesc, am sa o sarut cu atata pasiune izvorata din cele mai adanci simtiri ale sufletului omenesc... un sarut ce izvoraste din iubire, iubire ce poate sparge orice granite... ar putea dstruge chiar si portile iadului, fara ca nimic sa ne mai atinga in afara iubirii noastre.
In aceea zi, vom fi doar noi si vocile noastre insemnate cu durere, durerea placerii, durerea fericirii, durerea iubirii, frica de toti cei ce vor sa ne desparta, si mai ales curajul de a-i infrunta pe toti cei ce vor avea nesabuinta de a incerca sa ne distruga dragostea... te voi strange la piept, atat cat sa ramana semn pe veci in inima mea!
Te iubesc dragostea mea si sant pe veci al tau!