Heedless... nisipuri miscatoare.

“Se ia o bucata de piatra,
se ciopleste cu o dalta de sange,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se razuieste cu raze,
pana cand cubul iese perfect.
Dupa aceea se saruta de nenumarate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
Dupa aceea se ia un ciocan
si brusc se farama un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfaramat!”

Lectia despre cub de Nichita Stanescu


Stau in fata unei usi privind in camera rece, nu mai e nimic de lasat in urma… am asteptat atat de mult un alt moment sa vina dar vad iar norii negri acoperind cerul... alerg prin vant dincolo de lume la sfarsitul timpului, unde ploaia nu ma poate atinge, luptand cu furtuna in albastru si cand ma pierd pe mine, ma gandesc la tine… impreuna vom fugi prin vant intr-un loc mai bun si nimic nu ma poate lua de langa tine... acum insa trebuie sa te caut, pentru ca te-am ratacit incercand sa evadez din aceasta lume imperfecta... orice s-ar intampla te voi astepta pentru ca doar Tu esti luceafarul sufletului meu... as vrea nisipul sa ma asculte, sa ma ascunda undeva in suflet si sa pier, sa ascult tot ce e liniste uitare, o alta lume sa incerc. Tot timpul gandurile se jucau cu mine si vocile ce imi vorbeau despre ceeace a mai ramas de facut, despre cate cai, despre ce nu voiam sa-mi amintesc si in spatele gandurilor, nu mai era decat gustul amar, tristetea si durearea, dorul. As vrea sa ma pedepsesc cumva, sa alerg sa las in urma dorul, nisipul tot sa-l rascolesc, prin nervul ce ma face ca sa urlu, acea zvacnire care doare, sa caut mereu sa sper, ca te gasesc. Nisipul incepe sa ma cucereasca, sa ma invaluie, sa ma framante, ma gadile placut pana in moalele capului, sunete vesele ajung intrebator pana la mine, ma patrund ca lumina serii prin sufletele pierdute, trec printre oameni, tacere, te privesc absent, cu ganduri proiectate in alte lumi… ma scufund intr-o liniste de nepatruns, pentru cateva secunde, dar deajuns, atat de vibranta incat ma fura, ma atrage mai departe… cand ies din nou la suprafata, ei, cei din jurul meu nu ma mai recunosc, m-am nascut din nou si vantul ma ciupeste racoros si-mi spune: "Bine ai venit!"
Nisipurile miscatoare, te ademenesc usor sa intri in ele si pe urma incep sa se miste ca sa-ti pierzi balansul... cu teama si dragostea netarmurite, nisipul te trage in sine cu ura neinpacata, stand de vorba doar cu ploaia cernandu-te usor printr-o clepsidra... facandu-ti viata dirijata… busola debusolata-n timp, organ fara-de-lege, cu rabdare de bun privitor... turnand in cupe largi vartejuri, orizonturi de contur, pe cand nisipul si raul isi rotunjeau mustata iar in vale se risipea si ceata... prin mine adormitoare sosea Ea, speranta. Altminteri, asa si albina cu harul ei inzapezit intre cotloanele singuratatii si pe potecile celei mai visatoare lacrimi, nu vom regasi melancolice absente si cruditati rabdatoare, atata timp cat s-a risipit pentru ca aceasta tristete sa devina deplina si molipsitoare. Am regandit ceeace curgea prea incet prima data, in matca unei inspaimantatoare linisti si regandind, mi se parea mult mai important decat gandul insusi. Dintr-un strop de ploaie si un fir de nisip, poti extrage o gramada de atomi, folositori pentru propulsarea motorului cu apa de ploaie… acesta poate fi lungul drum al nisipului catre stele, o alta performanta, poate forma din nou o alta viata cu o noua speranta… delicata si blanda, dar pe linia nisipului, imaginea este tremurata, ondulata... praf, vid, nimic, stoarce din tine si ultimul strop ramas din viata. Un ultim cavaler ratacitor in lumea noastra plina de mizerii si sar in lupta fara sa ma sperii, sant cu toate astea visator, nu pot sa trec prin viata fara un tel... as fi ca un arpegiu fara note, sa-mi port nobleti si tristeti la fel, faptura-a linistii de noapte si a nelinistii din mine ce acum dulce zace... iar Tu sa vi, sa-mi limpezesti talcul din fapte sa-mi tulburi clipele senine cu ale tale prelungi soapte... Tu, fiica dulce a placerii si-ntruchiparea bucuriei, lumina din lumina-n noaptea Invierii pe lungul drum al vesniciei. Tu-mi umpli iar de roade pomul cu aroma si dulceata serii si imi aduci, drept plata, somnul in mina calda-a mangaierii. Cinci mii de ani ca-n vis trecura si alte mii vor trece inca iar tu esti proaspata si pura ca un izvor tasnit din stinca, izvor cu apa rece… mai este timp pentru un vis, iar nisipul mereu in miscare, ne va rasuci frumos... in primul nostru paradis, cu soare.

(Te voi iubi mereu)