Mă caţăr pe lacrimă
să ajung la liniştea din stele
şi-acolo să poposesc sub castaniul ochilor tăi
şi când nu clipeşti să pun câte un gand
în petele de pe lună.
Mi se facuse dor…sa-i iau in palme, sa-i indemn sa zboare sau sa inoate, sa-i mangai cu lacrimi si sa-i adulmec cu ocheade, sa-i fardez putin cu un sarut apoi sa-i ascund in piept si sa suflu de trei ori sa nu fuga norocul de a-i fi regasit, sa-i transform in etern…
erau cei mai senzuali si iubitori ochi in care am privit vreodata… azi dimineata au sarit singuri din cutia cu amintiri si mi-au cutremurat privirile si ritmul cardiac, apoi s-au imprastiat: o parte in cer, o parte in mare, o parte in lumina… acum, refac drumul in cautarea tuturor pieselor acestui puzzle al privirilor din suflet.
A trecut un an de aunci si este pentru prima data cand timpul a parut a fi mai lenes... parca ar fi fost ieri... inca ma mai intreb de ce nu imi raspunde!
Peste cateva zile imi va spune: „La multi ani!”... vom vorbi din nou de vise si aproape deloc, de noi... isi va roade unghiile in acelasi mod placut, iar ochii ei vor straluci de fericire, aproape ca a uitat de boala ce-i macina corpul... dar in sufletul ei sant Eu, pe post de Craciun si de Anul nou.
Din acea zi, este mereu sarbatoare... iar din cutia cu amintiri ma privesc cu dor, ochii ei mari, negri si mereu inlacrimati... pentru ca acolo unde sant ei, nu sant inca Eu... doar lumina lor ce ma va urmarii mereu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu