Cand nu poti fi ceva… esti cineva!

Incercat-am sa inteleg de unde vin lacrimile si m-am oprit la sfinti. Sa fie ei responsabili de stralucirea lor amara? Cine ar sti? Se pare insa ca lacrimile sunt urmele lor; dar fara ei nu stiam ca plangem din regretul paradisului. As vrea sa vad o singura lacrima inghitita de pamant... Toate apuca, pe cai necunoscute noua, in sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfintii n-au facut altceva decat sa le reabiliteze

Sunt asa cum sunt... uneori mai dificil,uneori prea vorbaret sau mult prea rusinos alteori mult prea tacut… un ciudat! Ceva viu si mort totodata invelind tesuturi, zdranganit de oase in drumul meu catre o alta zi, si un suflet ce duce putere in mintea ce ma face sa fiu… uman!
Fata imi este plina de arsuri de gradul III si IV, in urma lacrimilor fierbinti ale singuratatii… iar Eu ma incapatanez sa spun ca-mi este bine.
Tin inabusit in mine acel strigat de ajutor sau revolta a ceeace nu inteleg sau nu pot fi… si toate aceste ezitari arunca afara un tunet jalnic ce duce spre nicaieri, iar eu ma trezesc in acelasi punct mort! Oare mi-am pierdut speranta, sufletul… l-am pierdut pe Dumnezeu din mine… oare am renuntat la vise si brusc, la a nu mai fi un copil?
Cred ca am inceput doar sa gandesc si de aici, boala de-a pierde si ultimul Eu, din mine…
vorbe, vorbe, vorbe… saracia ma cuprinde! Dar rostesc mereu, “cred”… asta ma tine viu si nu ma lasa sa ma despart de copilul din mine, sa ma regasesc mereu… mangaindu-ma de sus cu lacrimi sfinte de iubire… daca as aprinde in acest moment un chibrit, ideile mele ar exploda la fel ca atunci cand m-am nascut… cautand in primul rand lumina, apoi cuvantul si mai apoi fericirea.
Poate esti Tu acel ce ma intelege, sau poate m-am inteles Eu suficient de mult… dar de’acum se stinge singuratatea si vom merge din nou mana-n-mana in doi… doar Tu si Eu!

Aseara, am ajuns luna de pe cer!

Descoperisem îndoiala şi chiar necesitatea îndoielii. Vechea mea încăpăţânare de a crede fără rezerve mi se părea acum un fel de orbire. Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanţă, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere. Oricărei lumini îi căutăm umbra. Oricărei vorbe, îi căutăm ecoul. Nu mai era nimic "curat". Totul era "murdărit" de contrariul acelui lucru.

Umblam din statie in statie sa cer parerea despreun cuvant… cuvintele atrageau realul…
Daca eram un tip de vreme, as fi fost o raza de luna pe un cer senin. ... daca eram un cuvant, as fi fost incredere… daca eram o parte a corpului, as fi fost o inima… astfel am ales sa fiu Eu pustiu, vant, praf, fum…
De fapt, numai in misterul cuvantului intrupat se lumineaza cu adevarat misterul… se deschide cerul in fata ta si drumul catre urmatoarea statie devine pavazat cu catifea… sa nu te impiedici daca ar fi dale grele de beton, iar trenurile, pleaca mereu pline ochi de calatori.
De fiecare data cand prind acest tren, apare o luminita pe cer si inima imi bate cu putere rupandu-mi pieptul… dar, cuvintele pot fi vestiri rele sau vestiri bune, iar vestirile rele, dau inimii un rost aparte, mai mult inuman.
Dar din multime, macar o singura voce, este semnul ce-l asteptai demult… credeti ca antipozii, umbla intotdeauna cu capul in jos?
Chiar si cei mai insensibili scapa o lacrima la vestea buna si spun: nimeni nu coboara din cer sa ma atinga cu bagheta magic ape mine!
De aceea, inainte sa adorm, ma aplec sub cer si multumesc tie, ca mi-ai dat atentie, singurul ce intelege cam 70% ce e dincolo de un simplu cuvant pus intr-un context aparte, deci mesajul pe care vreau sa-l transmit cineva il receptoneaza aparent, si acela nu esti Tu.

Atat iti las ...si o eternitate!

... stiam ca asa va fi, nu m-am regasit acolo niciodata, nu mai puteam sa rad sa port masca ipocriziei, nu mai puteam sa fiu amabila nu mai puteam sa indur, nu mai puteam sa vad, sa aud... am plecat tipand... dar oare unde ma regasesc? absenta mea va deveni leac impotriva urii ce mi-au purtat-o cei in care am crezut, naiva fiind... sau poate ca abia acum ma vor asasina barfindu-ma mai mult... la nesfrasit, mereu, pana la Dumnezeu si inapoi, de un infinit de ori... poate vor obosi sau poate ca nu... nu voi mai reveni, niciodata acolo... sunt condamnata sa plec in lumea mea... cenusie ca un blestem
si eu sunt singura, ca si tine, sunt singura cu tine, tacuti amandoi, tinandu-ne de mana asteptand ce nu va veni niciodata...
sa nu plangi, sa iti amintesti de mine zambind, priveste in sufletul tau si ma vei vedea acolo, mi-ai spus ca vrei, ca poti fi eternitatea mea, oricine ai fi tu, atunci sa o faci! sa te bucuri si pt minei... si voi simti si iti voi zambi recunoscatoare, voi zambi pt tine..as vrea sa simti asta atunci, atat de mult as vrea..
traieste si pt mine, frumos si simplu asa cum imi placea sa spun, ai grija de tine pt ca sufletul meu este acolo, cu tine..
Pastreza-ma doar pentru tine si in tacere, pt ca asta mi-a placut mereu, sa fie liniste... promite-mi asta!
... sa nu plangi, sa nu ceri, sa nu disperi, sa nu cazi
Voi fi cu tine mereu, si acum sunt cu tine, acolo, langa mana ta este mana mea ce te tine strans, cu disperare...ramai eternitatea mea, iar eu te voi iubi tot atat de mult.
... am 4 zile de cand nu mai stiu cum ma cheama... o vesnicei... urechile ma dor de la casti, am ascultat si ascult melodiile de la tine, ma ridic de pe scaun dar revin in urmatoarea secunda de teama sa nu te pierd, este singura mea legatura cu tine... la cursuri nu am mai fost, nu imi amintesc sa fi mancat.. am inchis telefonul, nu raspund la sonerie.. nu stiu de ce ma cauta lumea?! Imi amintesc ca v-am visat, aseara parca...pe tine si pe buni... buni imi punea o parie frumosa, cu flori, pe cap si radeam, parca nu eram eu...si tu radeai... m-am trezit zambind... cat mi-am dorit sa nu o fi facut niciodata, sa nu ma fi trezit...
ma simt rau... am slabit mult... am fost, sunt la un pas sa imi curm viata, si mi-e lesne sa o fac pt ca am mai incercat asta... cu tot pacatul din lume spun, recunosc asta... dar am in minte acest gest, si il pastrez ca pe ultima mea speranta catre linistea pe care mi-o doresc atat de mult...

...sunt multe de spus... viata mea pana la 20 de ani, o viata nenorocita... si nu stiu cu ce as putea sa incep, ca toate imi par un inceput... as veni acum la tine, mi-as lua haina din cuier si as pleca lasand usa deschisa, ca un protesc pt tot ce las aici ca o razbunare cu mahnire cu revolta cu toate cate mai vreau sa indur:(((... as veni la tine si as sta langa tine fara sa spun un cuvant, poate as plange sau poate as dormi si eu in sfarsit linistita fara comaruri fara gandul ca maine este o noua zi, pe care o voi gasi la fel de searbada, inutila... poate doar te-as privi sau poate ti-as spune de un infinit de ori ca te iubesc, ca iti multumesc... poate as muri langa tine si nu as regreta stiind ca te-am vazut aevea, ca te-am atins...
... nu mi-ai gresit cu nimic... nu am pt ce anume sa te iert... nu sunt usor de inteles... si nici nu am pretentia sa fiu inteleasa... spun doar ce simt... de felul meu vb foarte putin spre deloc... acum as vorbi cat pentru toate zilele in care nu am spus nimic.... doar ca ma dor toate, iar tu sa ma ierti
...cum iti explici ca mereu esti in continuarea gandului meu? iti scriam de faptul ca as vorbi... iar tu imi raspunzi,, vorbeste-mi neincetat...''
am zambit... un zambet chinut, pentru ca am uitat cum se face...
..sunt cu tine, acolo, in sufletul tau... in palma ta... cuminte sunt si dorm... dormi cu mine Iubire
stiu
stiu ca o sa mor dar ce mai conteaza oare stiu ca ma iubesti si tu si tata ma va iubi apoi. stiu ca existi si ca vei exista si pt mine si ca te vei tine de promisiune
pt ca am incredere inn tine

alice.

Cineva imi spunea ca nu exista iubiri imposibile ci doar persoane imposibile si ca ne indragostim de cine nu trebuie. De parca ar exista oamenii de care trebuie sa te indragostesti si oamenii de care nu trebuie toate sunt relative atunci cand ajungi sa vorbesti despre sentimente.De ce devine o iubire imposibila? Pentru ca avem prostul obicei sa proiectam asupra celuilalt asteptari nerealiste. Il vedem asa cum am vrea noi sa fie nu asa cum este in realitate si atunci cand se intampla sa actioneze altfel decat ne-am dori lumea noastra se prabuseste si ne simtim tradati.Si mai e ceva, trebuie sa accepti ca dragostea nu tine o vesnicie. Are un inceput si deja stii ca te indrepti catre sfarsit. Este inevitabil si nu-ti ramane decat sa traiesti clipa.
Daca am putea sa admitem ca la un moment dat ne-a fost teama de un nou inceput, ca ne-a fost frica sa ne implicam pentru ca era prea mult, ca n-am stiut ce vrem de fapt si n-am putut sa marturisim acest lucru, ca am fost inselati si n-am dorit ca acest lucru sa se repete din nou poate ca am gasi explicatia faptului de ce am preferat sa fugim si apoi e nevoie de curaj ca sa ramai si sa lupti pentru ceea ce iti doresti.
"Pentru fiecare dintre noi, lumea se sfarseste odata cu viata noastra traita asa, pe nesimtite."
Da, lumea mea, cea pe care o stiam se sfarsea zi de zi, cu fiecare clipa care trecea si zadarnic incercam sa pastrez pentru mine blestematele de clipe. O umbra ma insotea si imi soptea: locul tau nu este aici ci in lume, departe de toti si de toate. Ma lasam mistuit de focul care ma gonea si mai departe, cautand in zadar un liman langa care sa spun: asta este ce mi-am dorit! Dar nu se intampla niciodata asa. Treceam peste timp si spatiu de parca nici n-ar fi existat. Nimeni nu era langa mine ca sa ma opreasca sa fac pasul inapoi de pe marginea prapastiei. Balansul intre bine si rau ma atragea prea mult si granita dintre ele s-a subtiat pana cand au devenit ambivalente. Nu mai stiam: ceea ce credeam eu ca este bine avea acelasi sens si pentru ceilalti? Eram mereu pe picior de razboi. Cu mine insumi mai ales. Lucrurile se desfasurau dupa legi imuabile care treceau peste mine. Cel mai simplu mi se parea sa ma las dus de val iar locul unde m-a dus valul era departe de tot ce mi-am inchipuit ca este posibil.

Princess Nandini, spune-mi visul tau!

Una dintre vechile legende rusesti povesteste ca, la nasterea unei printese, au venit 7 ursitoare: prima i-a daruit micii printese un spirit neinfricat, a doua i-a dat o inima loiala, a treia ursitoare i-a predestinat ca va fi toata viata supla si frumoasa, a patra i-a ursit gratie si vraja in miscari, a cincea i-a prezis ca va purta numai argint, matase si catifea, a sasea ursitoare i-a dat in dar doua smaralde mari, stralucitoare, iar a saptea i-a ursit printesei ca va gasi prieteni peste tot in lumea larga.



Nu ma intereseaza cum iti castigi existenta... Vreau sa stiu pentru ce suferi si daca indraznesti sa visezi si sa iti urmezi inima... Nu ma intereseaza cine-ti sunt parintii ... Vreau sa stiu daca vei risca sa fii ridiculizata pentru dragoste, pentru visele tale, pentru aventura unei vieti adevarate... Vreau sa stiu daca esti in stare sa vezi frumusetea in fiecare zi, chiar si atunci cand nu ti se intampla ceva dragut, si daca poti sa te hranesti cu ea... Nu ma intereseaza ce planete fac cuadratura cu luna ta… Vreau sa stiu daca ai atins centrul propriei tale tristeti, daca tradarile vietii te-au deschis sau te-au facut sa devii inchisa de frica unei noi dureri… Vreau sa stiu daca poti sa induri durerea, a mea sau a ta, fara sa incerci sa o ascunzi sau sa o faci sa dispara… Vreau sa stiu daca poti trai bucuria, a mea sau a ta, daca poti sa dansezi salbatic si sa lasi extazul sa te cuprinda pana in varfurile degetelor fara sa devii precauta, realista sau sa iti amintesti de limitele omenesti… Nu ma intereseaza trecutul tau… Vreau sa stiu daca esti in stare sa dezamagesti pe cineva ca sa fii sincera cu tine insuti, daca poti suporta sa fii acuzata de tradare si sa nu iti tradezi propriul suflet, daca poti sa pari neloial si totusi sa ramai demn de incredere… Vreau sa stiu daca poti sa traiesti cu esecul, al meu sau al tau, si sa ramai pe marginea unui lac si sa strigi "Da!" cerului... Nu ma intereseaza pe cine cunosti si cum ai ajuns acolo unde esti acum… Vreau sa stiu daca ai sa stai alaturi de mine in mijlocul flacarilor fara sa dai inapoi… Nu ma intereseaza ce studii ai facut, unde si ce profesori ai avut… Vreau sa stiu ce te tine in picioare atunci cand totul in jur se prabuseste… Vreau sa stiu daca esti in stare sa fii singura cu tine insuti si daca iti place cu adevarat compania pe care o tii in clipele pustii...

Sant cer… sau asa sper!

"Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun, prin partea sa cea rea." Era o iarna ca-n povesti, ninsese zile in sir, totul era acoperit de zapada alba, pufoasa si stralucitoare ce avea, binisor, peste un metru inaltime… am iesit sa ma plimb… pe trotuare erau carari inguste cat sa treaca o persoana… pe strazi, utilaje de deszapezire. Treceam pe langa un parculet… la o distanta de aproximativ 50 m am vazut un caine mare alb… a inceput sa sara prin zapada, distanta dintre noi devenind din ce in ce mai mica… mi-era groaza si atunci am simtit spontan cum ma resorb in inima… s-a deschis un orizont, coame albe, ochi blanzi si un magic tumult de copite de cai… eram deja deasupra tuturor! Am cunoscut acolo un om tare bun... cum deosebesc eu oamenii tare buni de cei care-s doar buni sau mediocru de buni? E simplu! Omul tare bun este cel care ma face si pe mine sa vreau sa fiu mai bun decat mine, ma face sa ma simt mic, dar intr-un mod placut... in sensul in care vad cat e de mare lumea prin ochii lui si parca mi se deschid si mie ochii mai bine, in sensul in care vreau sa cunosc cat mai mult sau multe lucruri bune din lume... dar ce e cel mai bun la omul tare bun este ca ma face sa simt ca pot fi si Eu mai bun! Cam ca toate lucrurile tare bune, mi s-a parut prea bun sa fie adevarat, dar spre deosebire de alte dati cand incercam sa gasesc cusururi unor astfel de oameni tare buni... de data asta am continuat sa cred in El asa cum e...si in lumea mea mica am continuat sa sper ca ma voi putea largi. Stiti cum fiecare din noi avem un om bun si unul rau inauntru, cel bun care iese mereu afara cand iese soarele si cel rau sta ascuns si iese doar pe ploaie sau pe timp urat? Am invatat cu mult timp in urma ca mai exista un fel de om...chiar mai tare decat omul tare bun acela este “marele om”. “Marele om” este cel care-l il face pe omul bun din El sa iasa chiar si atunci cand ploua sau e vreme urata… Eu incepeam sa vad in omul asta “tare bun” un “mare om”. Din pacate povestea nu are un final prea fericit... deocamdata, omul tare bun ma facea sa discut numai cu omul bun din mine si omul rau nu mai avea drept de apel decat in rare situatii cu vreme incredibil de rea! Insa, intr-o zi, asa, pe nepusa-masa, omul tare bun a scos omul rau din el chiar pe vreme insorita. M-am uitat afara, am verificat..era soare! Si totusi omul fusese rau... poate neintentionat...desi ca sa scoti omul rau din tine trebuie sa-l chemi ca el sta mai bine ascuns... de aia nu prea cred eu in rautate accidentala sau fara intentie. Multi dintre voi vor zice ca am uitat de omul sensibil... sau chiar de omul tare sensibil… vreti sa stiti un secret? Eu nu cred in omul (tare) sensibil!!! Cred ca sensibilitatea omului sensibil este doar o scuza adusa in discutie de omul rau atunci cand vrea sa scape basma-curata!!! Omul sensibil este omul bun, care simte cand este soare si vrea sa se bucure de El. Cand iti deschizi inima catre soare si intervine brusc un nor... nu e cumva normal sa te sensibilizezi? Ma rog.. Omul cel tare bun a continuat sa fie bun in ochii mei, ca pana la urma important este ca este om, deci e normal sa fie si rau uneori… dar ceva din felul sau de a fi ma pusese deja in garda. Nu am inceput sa caut cusururi pentru ca nici nu am avut timp, omul tare bun a fost la scrut timp, din nou, usor rautacios. Ma gandesc ca eforturile mele de a fi bun au fost prea mici, poate minuscule, poate invizibile. Dar ma gandesc ca omul tare bun e primul care stie ca si Eu sunt om si ca nu pot fi bun tot timpul. Lucrurile cu omul tare bun s-au agravat suprinzator pe zi ce trece... pana am ajuns la concluzia ca ori ploua prea des, ori nu exista oameni tare buni, ci doar ni-i inchipuim noi din dorinta de ne raporta la ceva. Orice om pana la urma are dreptul sa nu agreeze felul de a fi al altui om… ma gandesc ca asta nu e o rautate ci doar o realitate care trebuie acceptata. Adevaratul semn al unui om bun este comportamentul lui fata de acel om pe care-l nu-l inghite. Adica daca in relatia ta cu persoana respectiva exista mai multi nori decat cer senin... pe care din oamenii tai interiori alegi sa-i strigi la apel, sa se confrunte cu situatia? Odata ce s-a ales omul rau, de catre oricare dintre voi, Tu sau El, relatia este mai mult de jumatate compromisa… cu greu mai ajung cei doi oameni buni din voi sa se mai vada vreodata la fata. Stii cand vii uneori senin la serviciu, cu omul bun “leading the way”... si te intampina omul rau ferm pe pozitii dintr-un alt coleg? E foarte greu sa-ti mai mentii echilibrul din acel punct… de aia Eu continui sa sper in omul tare bun, care se pastreaza tare pe pozitii. Nu sunt de acord sa raspunzi cu bunatate la rautate, dar ai intotdeuna optiunea sa nu raspunzi… indiferenta macina si distruge omul rau, si il trimite la loc in coltul sau intunecos. Deci, Eu nu cred ca exista... saptamana asta a fost soare si au fost si nori, chiar si aici in cer ploua. Astept sa vad saptamana viitoare! Omul meu bun se atreneaza la greu in mine si poate in curand, ma aduce inapoi pe pamant!

Dulce acrisor si ceva fermecator...

Îmi pari cunoscută…
semeni cu un gând
care aleargă pe străzile minţii
în stânga şi-n dreapta
încercând să se facă remarcat
semeni cu o voce
pe care o aud
îndată ce-nchid ochii
iar glasul tău îl cunosc din vis
căci cuvintele rostite
seamănă într-un totul
celor ştiute de mine
semeni cu un vis
care odată pe an îl am
apoi dispare
şi apare abia anul următor
mai frumos
şi mai încrezător
semeni cu dorinţa mea…


Se spune ca de la inceput incoace, fost’au multi sa migaleasca omul… din lut sau lemn, apoi i-au dat viata, dar…
Cine imbratiseaza o femeie este Adam... femeia este Eva... totul se intampla pentru prima oara... toate in jurul meu se intamplau... pentru prima oara!
Vazut-am ceva stralucitor si mare pe cerul instelat... ca-i Luna mi se spune... ciudat, spun Eu... luna mai are semeni? E Soarele mi se raspunde... dar ce pot face cu doua cuvinte si o mitologie?
O infiorare simt cand vad copacii.. oh, cat sunt de frumosi!
Se-apropie de mine cu blandete tot felul de jivine pentru ca eu sa le spun pe nume... pe raft stau carti, dar litere nu au, cand cartea o deschid, apar si ele.
Cand rasfoiesc Atlasul, trasez conturul continetelor delimitate de pete mari albastre...
cine aprinde un chibrit in intuneric nascoceste focul.
In oglinda cineva sta la panda... acesti ochi care nu se uita.
Cine recita un vers si naste o poezie, a plecat din acei ochi in visare.
Am visat Cartagina si legiunile care au nimicit Cartagina.
Am visat spada si balanta... laudata fie dragostea in care nu exista posesor si posedat,
caci amandoi se lasa in voia ei.
Nimic nu e atat de vechi sub soare... totul se intampla pentru prima oara, dar intr-un chip vesnic. Cine citeste cuvintele mele le inventeaza, in definitiv viata noastra consta dintr-un sir lung de repetitii: cate mii de nasturi incheiem si descheiem intr-un an?
Cate petreceri practic identice, cu aceiasi doi-trei amici si cu barfirea celor absenti, organizam?
Ar trebui sa numim deja-vu mai fiecare moment pe care-l traim... si ravasirea pe care ti-o produce, magia intensa pe care, fara sa stii de ce, o simti intotdeauna intr-o astfel de situatie. Sigur, sigur, exact asa a fost! „Da, da, asa a fost atunci!”, iti spui mereu si mereu si abia cand acest extaz te paraseste, de parc-ai fi fost un dop de pluta pe apa, ridicat o clipa pe creasta valului si coborat iarasi in vale, incepi sa te-ntrebi ce anume din ce ai vazut, ti-a provocat furtuna aceea in memorie. Nu vei gasi raspunsul, oricat l-ai cauta... poate vei rememora vreo fraza sau vreo imagine, dar n-ai sa fii in stare sa-ti aduci aminte in ce moment din trecut ai fost transpus: ai uitat, asa cum se evapora visul atat de viu la doar cateva secunde de la trezire. Ramai doar cu senzatia ca ai trait ceva infinit de pretios, ca pentru o fractiune de secunda te-ai intors, literalmente, in corpul care ai fost, sau poate si mai departe, printr-o memorie atavica: in corpul mamei tale, al bunicii tale sau al celtei, roxolanei sau sarmatei care ti-a fost stra-stra-stra-(….)-strabunica in adancul timpurilor. Cred ca ai colectionat si tu senzatiile acestea, sperand ca intr-o zi le vei gasi sensul ascuns.
Iei mai intai femeia pura, fetita fiind, apoi adolescenta si femeia mama si asa cum anii trec, incearca sa-ti reamintesti parfumul! Cred, de fapt, ca aceasta senzatie fara nume seamana cel mai bine cu suferinta intensa a unei iubiri neimpartasite sau pierdute. Mi se facuse frica... aveam sa innebunesc? Cum ma gandeam la acel parfum, cum imi revenea in minte, simteam ca se apropie iarasi de mine acel val gata sa ma ridice din nou din mine insumi.
De fiecare data imi propuneam sa alerg dupa fata care mirosea atat de tare a dragoste... sa o-ntorc de umar si sa o-ntreb: „De unde te cunosc?” sau „Vrei sa te mariti cu mine?”, intrebari care mi se pareau, in exaltarea mea, perfect echivalente. N-am facut-o niciodata pana in ziua cand a fost prea tarziu. Si nu pentru ca mi-as fi dorit ca totul sa ramana, sub pecetea tainei, ci pentru ca mereu incercam cu disperare sa respir cat mai mult in miezul acelei explozii de suferinta, pe langa care realitatea unei femei oarecare, repede inghitita de multime, nu mai conta prea mult. O singura data am avut sentimentul iluzoriu ca stabilesc, in fine, un cap de pod cu tinutul indepartat, lucrul cel mai enigmatic, o umbra, o mare umbra cazand in fata mea. Totul tinea cat o clipire din ochi, totul se-ntindea parca in cele mai senzitive zone ale memoriei mele. Nu era o imagine, era ceva viu, era o clipa traita de mine candva si patrunsa miraculos in realitate… oricat m-am straduit, n-am putut gasi in memoria mea o localizare a acelei fulgurante viziuni, fusese poate, dintr-un vis… de cand m-am trezit acea faptura imi lasase in suflet un gust dulce-acrisor si un pic fermecator...