Descoperisem îndoiala şi chiar necesitatea îndoielii. Vechea mea încăpăţânare de a crede fără rezerve mi se părea acum un fel de orbire. Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanţă, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere. Oricărei lumini îi căutăm umbra. Oricărei vorbe, îi căutăm ecoul. Nu mai era nimic "curat". Totul era "murdărit" de contrariul acelui lucru.
Umblam din statie in statie sa cer parerea despreun cuvant… cuvintele atrageau realul…
Daca eram un tip de vreme, as fi fost o raza de luna pe un cer senin. ... daca eram un cuvant, as fi fost incredere… daca eram o parte a corpului, as fi fost o inima… astfel am ales sa fiu Eu pustiu, vant, praf, fum…
De fapt, numai in misterul cuvantului intrupat se lumineaza cu adevarat misterul… se deschide cerul in fata ta si drumul catre urmatoarea statie devine pavazat cu catifea… sa nu te impiedici daca ar fi dale grele de beton, iar trenurile, pleaca mereu pline ochi de calatori.
De fiecare data cand prind acest tren, apare o luminita pe cer si inima imi bate cu putere rupandu-mi pieptul… dar, cuvintele pot fi vestiri rele sau vestiri bune, iar vestirile rele, dau inimii un rost aparte, mai mult inuman.
Dar din multime, macar o singura voce, este semnul ce-l asteptai demult… credeti ca antipozii, umbla intotdeauna cu capul in jos?
Chiar si cei mai insensibili scapa o lacrima la vestea buna si spun: nimeni nu coboara din cer sa ma atinga cu bagheta magic ape mine!
De aceea, inainte sa adorm, ma aplec sub cer si multumesc tie, ca mi-ai dat atentie, singurul ce intelege cam 70% ce e dincolo de un simplu cuvant pus intr-un context aparte, deci mesajul pe care vreau sa-l transmit cineva il receptoneaza aparent, si acela nu esti Tu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu