Incercat-am sa inteleg de unde vin lacrimile si m-am oprit la sfinti. Sa fie ei responsabili de stralucirea lor amara? Cine ar sti? Se pare insa ca lacrimile sunt urmele lor; dar fara ei nu stiam ca plangem din regretul paradisului. As vrea sa vad o singura lacrima inghitita de pamant... Toate apuca, pe cai necunoscute noua, in sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfintii n-au facut altceva decat sa le reabiliteze
Sunt asa cum sunt... uneori mai dificil,uneori prea vorbaret sau mult prea rusinos alteori mult prea tacut… un ciudat! Ceva viu si mort totodata invelind tesuturi, zdranganit de oase in drumul meu catre o alta zi, si un suflet ce duce putere in mintea ce ma face sa fiu… uman!
Fata imi este plina de arsuri de gradul III si IV, in urma lacrimilor fierbinti ale singuratatii… iar Eu ma incapatanez sa spun ca-mi este bine.
Tin inabusit in mine acel strigat de ajutor sau revolta a ceeace nu inteleg sau nu pot fi… si toate aceste ezitari arunca afara un tunet jalnic ce duce spre nicaieri, iar eu ma trezesc in acelasi punct mort! Oare mi-am pierdut speranta, sufletul… l-am pierdut pe Dumnezeu din mine… oare am renuntat la vise si brusc, la a nu mai fi un copil?
Cred ca am inceput doar sa gandesc si de aici, boala de-a pierde si ultimul Eu, din mine…
vorbe, vorbe, vorbe… saracia ma cuprinde! Dar rostesc mereu, “cred”… asta ma tine viu si nu ma lasa sa ma despart de copilul din mine, sa ma regasesc mereu… mangaindu-ma de sus cu lacrimi sfinte de iubire… daca as aprinde in acest moment un chibrit, ideile mele ar exploda la fel ca atunci cand m-am nascut… cautand in primul rand lumina, apoi cuvantul si mai apoi fericirea.
Poate esti Tu acel ce ma intelege, sau poate m-am inteles Eu suficient de mult… dar de’acum se stinge singuratatea si vom merge din nou mana-n-mana in doi… doar Tu si Eu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu