Cerul meu... triunghiular

Sclipiri albe, de femeie,
plutesc pe un cer triunghiular,
a lumii valul zilelor o poarta,
pretutindeni si departe.
As vrea sa ma inalt, spre cerul triunghiular,
sa ma cufund in infinitul de stele.
Sa le patrund adanc in sclipire,
sa vad povestile din ele…

Nu e usor de spus o poveste… in spatele ei, stau ascunsi ani din infinitul uman.
Peste tot pe unde se intinde cerul, suntem acasa… cerul, e-n fiecare dintre noi.
Nu cugetam la simplele mistere… ce se petrec cu noi in fiecare dimineata.
Raze de speranta invaluie si mangaie incet sufletul meu… poate vor gasi o fisura, un loc pe care am uitat sa-l sigilez. Poate se vor strecura neobservat si miracolul va inflori gingas, la adapostul inimii insetate de dor… visul unui zbor spre infinitul stelelor, oare as putea afla povestea lor?
Calator ca un nufar in deriva, ca un taciune abia fumegand intr-o noapte a agoniei, a tristetii… dincolo in micul meu univers, cu varf de piramida.
Nu are nimic de-a face cu timpul sau cu spatiul, e minunea ce tocmai m-a atins… e vraja celor cateva secunde, in care sufletul tresare si simturile reinvie.
Cateodata e cald, cateodata e frig, dar, daca sadim buruieni, nu vom putea culege niciodata trandafiri… daca sadim deznadejde, lacrimi, indoiala, nu vom putea culege decat intuneric. Insa speranta o data sadita si ingrijita, udata si protejata, aduce roade inimaginabile… coboara cerul in sufletul nostru, tot ce e pur si sfant.
Am privit spre mine si mi-am surprins lumina din ochi… am uitat clipele de singuratate, de ratacire, de dor, de ploi, de asteptari. Am invatat impreuna pasul in doi si zborul fara aripi… citesc in stele fara ochelari de soare, iar ceru-i minunat si triunghiular.