Calatorul este dus in camera ghetii.
Miresme fosnesc usor din candele de apa,
Brazii sunt barbati cu trupuri perfecte,
rar cate o pasare coboara printre ramurile lor.
In jur, totul miroase a cetina.
Caii albi, frumosii cai albi
alearga liberi spre cer,
isi leapada umbre si urme,
copitele lor framanta un vis,
mustind sub rani de pamant.
Au invatat sa-si asculte tacerea.
In ochii lor limpezi,
se oglindeste un camp infinit,
pe care sperantele cresc,
purtand, spre un timp ce le apartine,
supletea galopului alb...
Ingerul sa cante mai departe cat mai limpede, foarte limpede! Sa purtam vesminte cat mai transparente, asa cat sa ni se poata numara gandurile, acelea care ne citesc si pe care noi le citim invers, ca-ntr-o oglinda. Citesc invers tot ce am trait in somnul meu ce devine din ce in ce mai adanc. In el descifrez, pasarile cerului si crinii, intotdeauna seara, intotdeauna seara... am umblat prin vis. Si alergam in jurul casei cantand:
”Cantecul ce tese… cand iarba ce iese… se spala-n lumina… ca pasari sa vina… cuibarind in ramuri… sa cante la geamuri! La marginea mainii tale… lunga tesere de zale… cu propriul trup prin foc… sa faci luminii un loc, sa-l atingi pe cel ce trece… imprejur cu ochiul rece… si sa-l prefaci in copil. Adevarul ratacind… pana cuvintele-ntind… inspre noi jarul si ceara… prefacuta-n cruce seara… cand am plans urcand cu greu… scara clatinand mereu.”
Apoi, visul s-a intrerupt... mainile mele ingroapa in zapada caii suri intr-un gallop alb.
Mereu revii in visele mele, infasurata-n parul tau lung si verde... blandetea ochilor tai infloreste livada trupului, lastari necunoscuti ce infloresc sub piele.
Ating pamantul cu talpile goale si trupul tau, tresare-n trupul meu senzatii noi... te opresti, ma privesti o clipa si ma ajuti sa nu simt cum capul meu se pleaca, in poala ta, visul sa-si petreaca.
Adoarme lumea si padurile toate... si pasarile adorm si nu mai e noapte... e doar intuneric si luna stapana ce trece printre stele dezvelindu-si cununa.
Trunchiul drept sub zapezi se-nduioseaza... pasii se afunda in nameti, vine un lup si vegheaza in noapte... transformarile trupului toate. Dar El pasarea ascunde-n noapte, in sange creste dorinta... inocenta! Buzele lor sunt din carne... iubirea se tanguie cu lucirea noua de sub zapezi... pamantul. Caii albi necheaza-n padure... lasa-i sa necheze, imi sopteste Ingerul, uita-i departe in noapte... inchipuirile tale sunt cioplite in piatra si nu oricum... in piatra straluminand au venit caii si te-au framantat cu copitele.
Acum, te asezi in versurile tale ca-ntr-o biserica... in genunchi... nu se mai aud copitele si poti sa-ti sprijini fata cu duiosie in palme... caii bat din nou din copite... incepi sa tremuri... mai bine sa-i vezi framantand cu copitele pamantul, piatra, decat sa-i stii departe de tine si de visul ce nu-ti doresti sa se termine.
Va fi iar zi si un alt strat de zapada se va aseza pe trupurile noastre, pe gura-ntredeschisa, asteptand... sarutare.
Iubirea este un lup, ce vine prin zapezi din poezii ingalbenite de vreme.
Demn de rastignire este cel ce stie totul... iarna umbla prin lume cu pieptul gol... umede sunt buzele celui ce indrazneste sa-l atinga... moale este pantecul iernii, plin de albe flori... si El continua mereu sa vina!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu