Cerneam nisip sa-mi iesi in cale…

Te-am asteptat o viata-ntreaga,
Simtind mereu ca ai sa vi,
Cantau viorile-n surdina,
Amurgurile arse-n foc,
Asteptam clipa sa vina,
Dar timpul parea sa stea in loc.
Romantele mai plang in mine,
Tangoul marilor taceri,
A zilei care franta vine,
Ingenunchind ziua de ieri.
Cad grauntele tremuratoare,
In clepsidra plina cu nisip,
A sufletului care doare,
Tesand speranta unui chip.


Sunt ceata si ploaia si vantul tau… te-am asteptat mult, stiai? De fapt, daca stau bine sa ma gandesc cred ca te astept dintotdeauna…de cand luna si soarele si stelele au stapanit pamantul. Ce-i drept, ai intarziat o gramada… tot timpul asta trecut, mi-a parut o vesnicie…cate framantari si nopti nedormite am patimit…cate intrebari mi-am pus in fiecare moment…dar Tu veneai de fiecare data cu raspunsurile…le aveai cu tine, in buzunar, in suflet, pe buze, in fiecare imbratisare. Stii, sunt fericit ca te-am gasit, ca imi daruiesti zile senine cu zambete largi, ca datorita tie, am curajul sa visez, ca adorm si ma trezesc cu tine in gand!

Sonata lunii...

Traiesc ce nu simt, aud ce nu vad
Iubesc ce-i ascuns ,si-ascult ca sa simt.
In umbre ma sprijin si-n soapte-mi fac drumul.
Rostesc cuvinte ce ce vin cu duiumul,
Impulsuri ciudate ma prind deodata,
Raman captive in noapte si astept ajutor,
Astept ca sa vina, caci altfel simt ca mor.
Si scriu, dar nu mai vreau, caci nu mai am cuvinte,
S-au asternut demult, acum au disparut.
Si ma gandesc la ieri, la azi, la maine.
La fel ca gandurile se duc aceste randuri,
Nu stiu ce sa mai scriu, nu stiu ce sa gandesc,
Privesc afar’ la luna si la stele,
Simt cum la fel, priveste si Ea la ele.


Tresar busc cand ma atinge o mana… nu o vad, dar o simt, este acolo, pe umarul meu…si Eu intreb:
- Oare esti Tu Beethowen? Si scri doar pentru noi Sonata lunii? Ma odihnesti in bratul ce invata stelele sa valseze?
Imi raspunde aspru cerul:
- Nu, sant Tu!
In solfegiul ce m-ai invatat, te scriu cu litere de aur… si esti acum, al norilor tezaur…te joaca acum cu stele, dragele mele…te culca acum cu luna si de'acum intr-una… de'acum, surd chiar vei auzi lumii ce-i soptesc… sant micul Beethowen, acum un corp ceresc…iar fata oarba, luna, ii sopti din nou: „Eu as da totul ca sa pot vedea o noapte cu clar de luna”.
Iubita mea, cand nu ma auzi sau vezi, Tu vei simtii ca sant… sonata mea, compusa pentru tine… imi esti si muza imi esti si gand… imi esti cer si imi esti pamant… imi esti iubire, imi esti sfant…ingerul meu, bland, pentru tine, Eu sunt!
In pasii lenti ce-ti cant… te duc in vis, nu in mormant… doar sunetul e bland, caci "sub clar de luna" iti cant, cu liniste de mormant… copacii toti danseaza… la muzica ce n-o aud si pe care Tu n-o vezi… furtuna de simtiri… trupurile asemeni spicelor de grau, ametite de razele lunii… de ce iti spun, caci Tu dormi si nu le vezi… le auzi iubita mea?
Parul iti danseaza in ritmul frunzelor cazand… nota-i mai crescendo… vine apoi pe vant, nota innuendo… iar Tu, iubita mea nascuta si creeata din pasiune… pasiunea mea cu dor, iubirea pentru tine… toate sonatele lunilor, le-am scris in noaptea asta pentru tine… numai pentru tine.
Cand luna isi retrage somnoroasa in pantec razele-i… portativul se sfarseste brusc in prima umbra a diminetei… usa se inchide cu un clinket slab… si fara sa privesc in fata sau in spate, ma topesc in noapte… vei veghea acum si Tu la somnul meu… iubita mea cu ochi din soapte… te strang din nou la pieptul meu, stiu ca e vocea ta ce-mi spune:
“Bine-ai venit, ingerul meu… esti acum cu mine!”

Iubirea II...

Din fascinatia contopirii noastre,
dorul sa-mi fie acel vulcan activ
din insula exotica a privirii tale.
Din iminentul taifun al ochilor tai,
cerne-mi o lacrima de cristal
din misterul adancurilor tale
neprihanite.
Iubirea-mi sa fie
acel riu de argint ce zboara
prin dorsala eternitatii tale
Din scanteile simtirii mele amortite
se dizolva in corpul tau hipersalin
un dor istovit, searbad.
Rasuflarea mea nestingherita,
briza amurgului radios,
germineaza in pestera inimii tale,
o frageda racoare.
Trupul iti este tot mai ud,
dar s-a umput incet cu soare.
spitalul devine tot mai mut,
carucioare cu roti de car,
Zac acoperite-n praf… dezbracate…
Tu iubita mea, esti langa mine in pat,
sub bratul spiralat, patura moale.
Nimic nu te mai doare!

Ii place jocul, adora sa se deghizeze, sa se ascunda, sa se camufleze pentru a trece neobservata si a-si urma drumul sau nestingherit. Realizeaza ca omul nu priveste cu ochii si nu judeca cu mintea, ci mai mult cu prejudecatile, deprinderile si invatamintele sale… observa ca oamenii sunt hraniti, imbuibati cu teorii, definitii, dogme, care in timp devin convingeri. Ea incearca sa inteleaga, sa patrunda cat mai adanc in esenta lucrurilor, in miezul realitatii perceptibile… in lumea ce se transforma fara incetare, sa inteleaga, sa se bucure cu ochii, sa invete.
In Ea mereu moare ceva si in acelasi timp se naste altceva… dar, indiferent prin cate metamorfozari ar trece ,un singur lucru ramane constant, adoratia pentru Iubirea eternal…sufletul ei este un suflet cu largi deschideri spre nou, un suflet mereu in cautare, mereu in alergare dupa necunoscut… stie ,ca lumea ii intinde lungi mreje prin imaginea sa efemera si prin spectacolul si carnavalescul ei. Cat de puternic trebuie sa fie al sau suflet ,ca sa nu cada in spectacolul nocturn? Cat trebuie sa lupte cu Ea insusi, cu propriul ei destin? Aceasta lupta e teribila… stie, ca doar prin iubire omul poate restabili corespondente intre Univers si sine, simtindu-se o particica din marele mister.
Doar iubirea degaja o energie omnipotenta care o obliga sa marsaluiasca tot mai adanc in propria constiinta si o ajuta sa se autocunoasca prin ratiune si contemplare.
Iubirea e o cale de cunoastere a misterelor lumii, de care este indragostit, dar este si o cale de cunoastere a sufletului ce inca se ascunde. Inima sa aspira la o dragoste absoluta, la o iubire eterna… doar atunci, vrea sa cunoasca, vrea sa stie, sa fie convinsa absolut. Adevarata iubire e ascunsa in interiorul sau si vine mereu din infinit si curge neincetat prin potirul inimii sale… stie ca iubirea invinge timpul, spatiul, dand energie , profunzime si sens vietii. Iubirea , cunoasterea si autocunoasterea constitue pentru Ea sensul existentei… chiar daca nu-i place termenul de "supraom ", totusi, oamenii cand iubesc cu adevarat devin supraoameni… si mai crede ca o iubire care nu este eterna, nu este iubire.

Eu sunt Tu si Tu esti Eu…

Da-mi mana Ta prin noaptea grea ce vine
De zgomotul nocturn sa nu te sperii,
E doar soapta inimii mele, ce te cauta,
Cum cauta zapada frigul iernii.
Urmeaza calea lunii, vei afla
Ca fara Soare Ea nu straluceste,
Si da-mi, acum iubito, mana Ta,
Cand noaptea, in vis, iti aud parul cum fosneste,
M-aplec sa te sarut si cad in palma Ta,
Imi dispari, si prima raza ma izbeste.
N-as vrea demoni din mine sa ascult,
Insa m-a blestemat o stea, si ma priveste,
Din inaltul cerului,cum catre tine-ntind,
Mana, dar ea nu te gaseste.
Dar vine ziua-n care, din izvor,
Pamantul o sa-nghita apa ce ii prisosea,
Muntii inalti se vor preface-n sesuri,
Campia ridicata va parea.
Si va ploua neincetat cu-aripi de inger,
Stele se vor asterne-n calea ta,
Iadul si Raiul,deplorabile constrangeri,
Se vor unii, iar Eu voi tine in mana, mana Ta.


Roaga-te, striga, canta, iubeste si plange… fericirea-i aproape, rosteste cuvinte simple si fara mister… implora vise de catifea, sentimente amestecate cu noroi, joaca, asteapta fluxul si refluxul, retrage-te in tine odata cu marea, revino-mi in inima, da-mi sarmul zilelor cand ploua cu soare si luciul ghietii sub picioare… da-mi din lume tot ce-i mai bun
Da-mi luna si cerul stelelor cu capul in jos… da-mi mana ta si ia-o pe a mea, imbratiseaza-mi umbra din focul vatrei, noaptea, iarna… da-mi izvorul de unde isi beau visele speranta, de unde-si trage curcubeul frumusetea, da-mi speranta vietii in ziua de apoi… da-mi tot ce nu stiu a-ti cere si ce inca nu am indraznit… greul norilor ce aduce ploile, o harpa cu notele in acorduri simple si o aripa cu care sa ne invelim de-acum in doi!

Cutia magica...

Noaptea in care ii soptea,
Tacuta luna de pe cer,
Mai fura noaptea cate-o stea
Din ochii mei incinsi de dor.
Pe cerul meu sa vina-n zbor,
S-o tin in brate tremurand,
Ca umple cerul de fior,
Si-mi pune ordine in gand!
Raze calde in zori se intind
Cu ele ochii de-i incing,
Te soarbe-n ei cu-atata dor
Nu e a mea lumina lor!


Ti-am spus despre cutia mea magica? Ea e comoara mea cea mai de pret si uneori, noaptea cand dormi, ma strecor la tine in vis, imi pun urechea peste ea si ai ascult fermecat melodia... are un cantec special, pe care doar Eu il cunosc, un cantec fara de care n-as mai putea traii, un cantec din care cele mai frumoase note s-au nascut din cauza mea. Cutia mea magica e neasemuit de pretioasa, dar prefer sa ramana acoperita de privirile lacome ale celorlalti, deoarece oricine ar visa la formele ei fermecatoare dar putini i-ar asculata si i-ar intelege cantecul si cantecul e sufletul ei, nemuritor si nepretuit... cutia mea magica e o comoara ce am furat-o din pasiune dar o pastrez si ingrijesc din netarmuita dragoste... vreau sa-mi apartina pentru totdeauna, dar Ea ma stapaneste pe mine si sunt constient ca am s-o pot pastra doar tinand-o fermecata... de puterea dragostei... de aceea ma simt pe deplin fericit si implinit caci dragostea mea este infinita si stiu ca n-am sa pierd comoara mea cea mai de pret, cutia mea magica.

In oglinda...

Cand crezi ca poti ceva, cazi din imbratisare… nu poti,
dar iese din tine o putere ce dramuieste fericirea.
Trecerile prin fiinte lasa noduri pe care le desfaci intre statii,
cand linistea accelereaza schimbarea si vezi prin panza lumii
un loc in care timpul nu se defineste prin pierderi de sange,
ci prin umplerea unor contururi.
Ii surprinzi venind dinspre usi, cu inima care iti lipsea
de cand ai ales sa faci pe plac nisipului
si ai legat in lant libertatea in numele dublurii ei.


Niciun zid si nicio carare, nu-ti arata pe unde sa pasesti... ai acel suflet minunat, ce te face sa creezi forme... caci croitor ti-e cerul. Cine iubeste, traieste, iar Eu nu stiu cuvantul "fermecat", caci amorul nu-ti da voie sa creezi si iti fura si lumea, si ecoul!
Astrul puternic stralucitor lasa perdeaua sa cada si sa acopere litera "R", aproape din coada, care ar deschide inelul salvator... un drum alb spre aceea poarta! Dar noaptea ca o noua taina se intinde, cu parfumul stelelor ce le aprinde... am dat sonorul lumii la minim, astfel incat sa nu auzi acesti pasi care se indrepta catre tine... aprind lumina si o sting la nesfarsit ca sa stiu ca este stinsa... este un soi de dor de tine care nu trebuie spus... cind mi-e dor de tine devin un inger, iti arat aripile mele sa ma crezi... sunt, cu "u" nu "a", un inger adevarat, nu sunt de zapada... si zbor, sa nu ma confund cu albul zapezii, iar in mana port un arc, sa ma diferentiez de tine, pasare rara... daca te-am ranit, este pentru ca asta e misiunea mea! Curand, vom deveni umani, iar cerul ne va schimba costumele, vom deveni vizibili in, El si Ea... alb si negru sub o arcada de trandafiri albi... doar muzica cuvintelor:
"Am invatat de la lume, ca frumusetea consta in traiul izolat in varf de munte... fara sa cunoasca adevarata fericire a escaladarii si felul in care urci pantele abrubte, spre varf... ca dintotdeauna copilul cuprinde in pumnul lui mic, degetul mare al tatalui si il tine strans pentru totdeauna... am invatat ca doar un "om" are dreptul sa se mire cand cu sinceritatea sa, culege mii de aprecieri si ovatii... am invatat ca mai sant o gramada de lucruri care le pot invata de la Ea... am invatat ca din iubire, TOTUL!
Cand se priveste pe Ea, ma zareste... cand ma privesc pe mine, o vad... din clipa aceea, nu ma mai satur sa ma privesc in oglinda!"

Ocean de ganduri colorat in alb...

Calatorul este dus in camera ghetii.
Miresme fosnesc usor din candele de apa,
Brazii sunt barbati cu trupuri perfecte,
rar cate o pasare coboara printre ramurile lor.
In jur, totul miroase a cetina.
Caii albi, frumosii cai albi
alearga liberi spre cer,
isi leapada umbre si urme,
copitele lor framanta un vis,
mustind sub rani de pamant.
Au invatat sa-si asculte tacerea.
In ochii lor limpezi,
se oglindeste un camp infinit,
pe care sperantele cresc,
purtand, spre un timp ce le apartine,
supletea galopului alb...


Ingerul sa cante mai departe cat mai limpede, foarte limpede! Sa purtam vesminte cat mai transparente, asa cat sa ni se poata numara gandurile, acelea care ne citesc si pe care noi le citim invers, ca-ntr-o oglinda. Citesc invers tot ce am trait in somnul meu ce devine din ce in ce mai adanc. In el descifrez, pasarile cerului si crinii, intotdeauna seara, intotdeauna seara... am umblat prin vis. Si alergam in jurul casei cantand:
”Cantecul ce tese… cand iarba ce iese… se spala-n lumina… ca pasari sa vina… cuibarind in ramuri… sa cante la geamuri! La marginea mainii tale… lunga tesere de zale… cu propriul trup prin foc… sa faci luminii un loc, sa-l atingi pe cel ce trece… imprejur cu ochiul rece… si sa-l prefaci in copil. Adevarul ratacind… pana cuvintele-ntind… inspre noi jarul si ceara… prefacuta-n cruce seara… cand am plans urcand cu greu… scara clatinand mereu.”
Apoi, visul s-a intrerupt... mainile mele ingroapa in zapada caii suri intr-un gallop alb.
Mereu revii in visele mele, infasurata-n parul tau lung si verde... blandetea ochilor tai infloreste livada trupului, lastari necunoscuti ce infloresc sub piele.
Ating pamantul cu talpile goale si trupul tau, tresare-n trupul meu senzatii noi... te opresti, ma privesti o clipa si ma ajuti sa nu simt cum capul meu se pleaca, in poala ta, visul sa-si petreaca.
Adoarme lumea si padurile toate... si pasarile adorm si nu mai e noapte... e doar intuneric si luna stapana ce trece printre stele dezvelindu-si cununa.
Trunchiul drept sub zapezi se-nduioseaza... pasii se afunda in nameti, vine un lup si vegheaza in noapte... transformarile trupului toate. Dar El pasarea ascunde-n noapte, in sange creste dorinta... inocenta! Buzele lor sunt din carne... iubirea se tanguie cu lucirea noua de sub zapezi... pamantul. Caii albi necheaza-n padure... lasa-i sa necheze, imi sopteste Ingerul, uita-i departe in noapte... inchipuirile tale sunt cioplite in piatra si nu oricum... in piatra straluminand au venit caii si te-au framantat cu copitele.
Acum, te asezi in versurile tale ca-ntr-o biserica... in genunchi... nu se mai aud copitele si poti sa-ti sprijini fata cu duiosie in palme... caii bat din nou din copite... incepi sa tremuri... mai bine sa-i vezi framantand cu copitele pamantul, piatra, decat sa-i stii departe de tine si de visul ce nu-ti doresti sa se termine.
Va fi iar zi si un alt strat de zapada se va aseza pe trupurile noastre, pe gura-ntredeschisa, asteptand... sarutare.
Iubirea este un lup, ce vine prin zapezi din poezii ingalbenite de vreme.
Demn de rastignire este cel ce stie totul... iarna umbla prin lume cu pieptul gol... umede sunt buzele celui ce indrazneste sa-l atinga... moale este pantecul iernii, plin de albe flori... si El continua mereu sa vina!

Ocroteste-mi Doamne gandul!

Am obosit de-atata preumblare
Si de atata plans capul ma doare,
Privirea mi-o indrept mereu spre cer
Si, de la Tine, Doamne, atata cer!
Tu, Doamne, da-ne pacea si izgoneste raul,
Nu ne lasa ispitei sa ne inghita haul,
De atata suferinta in lumea asta mare
Si-atata nedreptate, azi sufletul ma doare.
Ma rog la Tine, Doamne! sa ai grije de noi,
Caci, toti din asta lume suntem copiii tai.

Lasa-ma te rog sa-ti colorez sufletul In fiecare dimineata cu aceste randuri... trimitanduti ale mele ganduri. Pentru ca atunci, cand Tu le vei citi, zilele sa-ti fie senine si placute… in fiecare zi. Sa-ti fie ochii tot mai stralucitori… si sa-mi fie aproape, pana-n zori! Tu pentru mine esti la fel ca universul... ce-mi imi canta peste lume duios versul,in care Eu am sa iti zambesc... sa-ti promit ca intr-o zi, voi reusi sa te-talnesc.Drumul spre sufletul tau, sa-l lasi mereu deschis...o sa-ti soptesc cuvinte, mai departe-n vis!In a ta tristete, as vrea sa fiu stropul de culoare... as vrea sa-ntind mana, sa imi ajunga pana departe-n zare. As vrea in sufletul tau mii de ani sa ma topesc... Tu esti de pe cer cea mai stralucitoare stea, ce nu ma satur s-o privesc. Maro in braduti, aproape jumate viata... soarele bate in geam, se face iarsi dimineata. La capatul capatului stai patru, cinci, sase, sapte... sunt sapte scari si inca odata sapte. La bataie de ceas in fiecare dimineata... cand raza mea de soare ma spala din nou pe fata. M-am intins, m-am aplecat, m-am uitat o vreme pe geam. Nimic – o alee, ca o asteptare lunga... stau la celalalt capat si astept, in ochi sa mi te-aduca!

Imi las sub pasi urmele… poate le vei recunoaste!

Cuvant inainte:

Mi-ai rămas dator cu nopţile din două treimi de primăvară, în care am ars egal cu tine şi cu trăirile tale; cu câteva răspunsuri sincere la întrebările pe care nu le-am rostit, deşi m-ai invitat să o fac (cu„delicata eleganţa” din momentele tale „bune”)în ultimul tău mesaj; cucâteva scuze pentru tot atâtea greşeli de interpretare a felului meu dea fi . Cel mai important: mi-ai ramas dator cu o mare prietenie în care mă încăpăţânez să cred!Regret că timpul sau destinul nu ne-a oferit şansa de a ne cunoaşte mai mult decât puţinul acesta fără consistenţă, prelungind întâmplarea cu neprevazutul, misterul şi emoţia ei , într-un plan mai real, fie şi numai să iţi poţi da seama ca ai greşit creionându-mi,în cele din urmă,un profil străin mie.Nu sper să “recuperez” primăvara şi nici nu ar fi înţelept -este oricum depozitată profund în suflet şi amintiri. Vreau să recuperez doar un gând de bine, pe acela care altădată însoţea dialogurile noastre, puţin din risipa aceea de suflet. Poate acest moment va veni! Atunci când,rememorând acel timp, analizând, fără părtinire şi fără amare resentimente, tot ceea ce ne spuneam, vei reuşi să o priveşti pe cea deacum, cu bunăvoinţa şi simpatia pe care i le ofereai celei de atunci.Poate vei reuşi să recompui sufleteşte tabloul nopţilor duse, acele nopţi pe care le albeam împreună, nopţile în care aveai nevoie de un suflet care să îţi înţeleagă labirinticii paşi, din serile in care deşi“mi-a mers rau şi am luat-o in plin, mă simt, inexplicabil, bine”-cuvintele tale.Poate vei reuşi sau poate nu vei reuşi niciodată!Nu mai caut sursa acelei empatii, a unei rezonanţe sufleteşti care a sunat la acelaşi diapozon. A fost un episod de viaţă interioară, fără vinovăţie şi fără greşeală, atâta vreme cât a aparut fără intenţii şi fără premeditarea de a se îndrepta spre ceva sau altceva.Si nu astept nici un raspuns, doar o reconsiderare a pozitiei tale care, mie cel puţin, mi se pare greşită.Să crezi că există şi prietenii sincere, lipsite de umbra oricărui mărunt şi mizer interes! Sunt acelea care supravieţuiesc oricăror afronturi,oricăror neînţelegeri, oricăror încercări, acelea pe care nu reuşesc să le ucidă nici timpul, nici distanţa, nici orgoliul.Cu mult drag şi infinită prietenie, pentru tine cel veşnic nemulţumit , veşnic aşteptând un suflet sincer şi nereuşind să îl găseşti din atâta otravă, veşnic oscilând între entuziasm grăbit şi la fel de grăbite dezamăgiri;pentru tine, un artist cu suflet special care va primi, cu siguranţă,răsplata de a se împlini şi sufleteşte si profesional(chiar daca îţi pare târziu faţă de ceea ce ţi s-ar fi cuvenit)!

...Ai venit in timp ce eu dormeam ....

Te-ai nascut pe un perete gol,tu chip fraged..Te-ai nascut ca sa-mi tulburi somnul,linistea ..Te-ai nascut din cerul limpede ca sa ma privesti din cerul instelat..Te-ai nascut intr-un nor ca sa ma privesti printr-o picatura de ploaie..Te-ai nascut ca un print cu ochii negrii si ai venit in timp ce eu dormeam,..sa-mi tulburi somnul...

...Imi citesc in pasi ziua de maine. Imi simt in pasi asteptarile.
Imi las sub pasi urmele, poate le vei recunoaste...

Imi citesc in pasi ziua de maine..... Imi simt in pasi asteptarile. Imi las sub pasi urmele… poate le vei recunoaste sa implinesc sfarsitul cautarii mele... Sunt firava… Caci m.a nascut Soarele intr.o toamna...Nu stiu cine sunt.. Pentru ca nu m.au botezat.. Oamenii.....Nu cred in nimic pentru ca sunt Oarba si nu cunosc decat Cerul… Sunt pustie... caci sangele meu nu are Culoare....Ma plang de prea multa tacere… Cand vantul ma invata… Cuvintele.... In fiecare clipa mor cate putin, insa umbra mi.e… Eternitate.
...Intr-o alta viata, noi me-am scris iubirea...
Intr.o alta viata noi ne.am scris iubirea, am scrijelit pe toti peretii sufletelor noastre, fiecare zambet de azi fiecare zambet de maine si fiecare rasarit... Imi pui usor in fiecare dimineata lacrimi de dor si flori albastre de nu-ma-uita in razele luminii care ma deschid... Si de va fi sa nu ajunga asta viata pentru trairile ce ni le.am scris, vom cere inca una si lumii noastre ii vom impleti cununa din flori de vis... E cald la mine.n suflet, te.astept sa vii acolo unde n.ai plecat vreodat' Apoi vom cauta imparatii si vom trai asa cum am visat...

...Nu-ti bate in piatra crucea mea, e doar muntele meu de urcat...

Cineva are un plan mai bun pentru noi... O sa vezi. O sa fie bine... E asa cum trebuie sa fie... Nu ne putem împotrivi...Fii mandra ca esti ceea ce esti ..Mergi inainte si calca frumos in picioare tot ce.ti sta in cale..Ti.am aratat cum sa continui ..fa si tu la fel ..Iti promit ca voi fi acolo mereu pentru tine ...Dar nu uita ai un munte de strabatut.. (..de la mine pentru tine...)

...Strainul meu perfect...

iti intind mana ia.o si foloseşte.o intocmai.nu te feri de ea, e ridicata pentru ca s.o apuci, nu ca sa loveasca....da.mi un deget si.ti innobilez.. la randu.mi, toata mana...si.................zic cum o sa fie ok ! dar .TU.. STRAINULE .. Ai tacut cand te.am strigat in toate limbile pamantului .. Si tacerea ta ...ascundea cuvinte grele ,Stiai bine ca nu au rost ..Ca nu am cum sa le.nteleg..Cum nici tu nu mi.ai deslusit strigatul ...apoi ....incet ....incet.......am devenit treptat ..furati de timp ..

...Cunoasteti reteta?....

azi daca scriu e numai pentru tinecliseele sunt fresh tristesea e intacta.....................Pastrez si.acum intr.un dulap niste ghetuteEu am crescut ... Stau singura aici.Nelinistea nu poate sa ma crute.Of, dac.ar fi copiii pururi mici........................sentinta rostita...(examenul vietii)Juriul tocmai se pregatea ..sa.mi acorde ..nota maximaSi deodata cineva.....m.a recunoscut,Azvarlindu.mi masca,Ce.mi acoperea sufletul!Sentinta fu imediat rostita<>

...Hand, i will find you ...

Mainile mele In mainile tale Impreuna Dincolo si dincoace de Viata si de Moarte....

...Dintre toate culorile, am ales ALBUL! Apoi i-am dat un nume...
VISUL MEU ALB

Albul,Iar sufletele! Sufletele sunt albe, întruchipand puritatea .., sfintenia şi perfectiunea - mireasma curcubeului. Iar omului ii este dat sa sebucure , dar nu de albul ninsorii, ce.i cere si lui sa ningă pesteiubirile dorminde... , ci de acest alb al umanului. Sufletul e sanctuarul sperantei, al frumosului şi.al vieţii. De fapt ce este viaţa? Ceea cevei decide tu sa fie,... chiar daca roata vietii isi urmează cursul, chiardaca nu te cunoaşte nimeni...., te deprinzi să fii multumit cu starea incare te gaseşti!

...Soimul...

Pasarea noptii...Joc un joc cu o miza necunoscuta ;Nici macar nu stiu regula lui...Ma substituie ..soarta...Mi se pare ca trisez cu mine insami ..si nu vreau ..Deschid geamul ..si tot nu se face lumina Nu vad intrebarile rasarind din mine;Mi se pare ca fac parte dintr-un stol de pasari de noapte ..Care emigreaza spre un tarm necunoscut .Poate spre pasari albe..Incerc sa-mi fac trupul scut ,Intrebarilor desarte ce ma patrund ;Ajunsa in tarmul ce ma desparte ,Imi dau seama ca nu mai e noapte;Sunt o pasare alba Si-am mizat pe penajul meu Si am pierdut ...

...Visul...

Mergeam pe alee.Eram singura..Cautam tacerea ..Ai rassarit din umbra copacilor batrani Si m-ai strigat pe nume ......Ne gasisem Am intins mana ca sa.ti simt contactul ..cu faptura ta imaginara ;Si ...m-am trezit singura,..in umbra copacului batran,pustiu ;Tine-ma de mana cu TACEREA !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

...Inca un vis.(dar atat de real )...

Am vrut sa mor...dar m am oprit.Am vrut sa zbor...dar am cazut si m am zdrobit.Am vrut sa fug de fericire...dar calea ei duce spre tine. Cine esti tu...ce suflet ai? Eu spun ca plec...tu mi spui mai stai. Ajutama sa uit de tine Caci mult prea des sa mor imi vine Si de ar fi moartea o scapare... Eu as alege o fara ezitare. Pff..ce noroc amar traiesti tu..suflete hoinar Sa ti intanlesti iubirea care i pe un alt hotar. E asa frumos si atat de bine.. Incat prea des sa mor imi vine Si fac ce fac..si tot mi e dor..vreau langa tine.. Dar nu pot sa zbor..mi e teama ca ma voi zdrobi de tot, De aceea simt ca nu mai pot. Iubitul meu...hmm e doar un vis , Un gand venit din paradis.. E ploaia ce imi stinge focul, Si aduce in acelas timp cu ea si nenorocul... E soarele ..iar eu sunt luna.. Povestea lor o stie toata lumea. Ramai cu bine dragul meu..nu mantreba dc. O stii prea bine cum o stiu si eu. Iar cu iubirea ce ti o port... Ce pot sa fac..o iau cu mine... Caci fara ea...sa mor imi vine...

...Stiu ca "existi" si-am sa te caut in fiecare OM pana am sa te gasesc...

De cine ne temem ...Vezi umbrele fugarinndu.se in lumina alba a noptii polare ;Cuvinte,urmarite de taceri si fara raspuns ;Tu ...esti OM ...si afirmi ca te temi;Te temi ca ecoul cuvintelor sa nu sune .....fals ;Ti.e teama de aceste doua cuvinte care te imbraca stramb Ca o camasa straina care e mult mai stramta ;Te temi de gesturi pe care poti ..sa le faci Pentru ca stii ca nu mai pot fi indreptate ;Te temi de sensul cuvintelor goale ..care te invadeaza Si nu stii sa le raspunzi ;Te temi de tine ,de cel pe care l.ai cunoscut si pe cel ..care l.ai cunoscut transformandu.se in fiecare clipa .....in altul ..Pentru ca insuti teama este asemeni noua , un cuvant de plastelina !

(In ziua cand am simtit caldura acestor urme, am plecat in cautarea cuibului... usa era inchisa, dar cheia era la locul ei, in cui, acolo unde o lasi intotdeauna... pentru ca toata lumea sa o poata vedea, pentru ca toti sa intre inauntru si sa se incalzeasca la focul ce arde acolo dintotdeauna. Am venit in timp ce Tu dormeai, dar nu sa-ti tulbur linistea si somnul, ci pentru ca Tu ma visai. Intr-o alta viata, noi ne-am scris poate iubirea, acum sant aici, ca sa o traim… sunt strainul, umbra, care poate iti e destin. “Mainile mele in mainile tale, impreuna, dincolo si dincoace de viata si de moarte”... in eternitate. Sunt ALBUL din visul tau, sunt esenta din culoarea care da noanta si alcatuieste toate culorile din lume… pot fi simplu si curat, pot fi ziua de maine. Fi Tu soimul, iar Eu lupul.. sa fim povestea celui ce te-a educat. De cand alerg intruna, am gasit in tine, ceeace am cautat!)

Cand degetul inelar ma doare…

Privesc catre cer si alerg,
Un cer plin de ganduri si stele,
Asa ma cunosc, ma reculeg,
Calatorind in astral printre ele.
Vad patimi si vad dorinti,
Chem aprig spre mine iubirea,
In vise si simturi fierbinti,
Doar eu si regasirea.
E intuneric si noapte,
Dar bolta e instelata,
Ascult sarutari, ascult soapte,
Si viata mi-e luminata.
E cantecul inimii iar,
Ascult un refren drag, de suflet,
Sa simti, sa doresti e un dar,
Vibratii si vorbe in cuget.
Tacerea noptii e lina,
Si canta odata cu mine,
In foc de chemari si lumina,
Sclipiri de chemari catre tine.
Suntem aici, amandoi,
Privind indelung catre noapte,
Iar ochii ii tinem inchisi,
Prin sarutari si prin soapte.
Acum ne-asezam impreuna,
La masa cuvintelor mute,
Si hrana din suflet e buna,
Caci ne iubim pe tacute.
Nimeni nu e ca noi,
Doar cerul se afla mai sus,
Vad chipuri in stele si voi,
Vedeti ce-i tacut, si nespus.
Asa cugetau inimi calde
Strangand alt buchet de sclipiri
Petale schimbate-n smaralde
Si clipe de vis in trairi.


Astern iarasi iarba cu piciorul… prin lume, prin nori, prin vis… si degetul inelar al mainii stangi ma doare, de cercul aprins. Am fost ranit de o sageata, care m-a atins…
isi aduce aminte obrazul, de asta cat am plans. Imi aduc aminte, de timpul cat am stat pe loc… cand ieri eram cort, acum sant cat un bloc. Imi aduc cu drag aminte, de cei ce sar prin foc… ca sa-mi fie mie bine si sa am noroc. Tarile prin care, am tot colindat, nisipul pe care l-am adunat… traiesc intens prezenta clipa, sunt doar nisipul din clepsidra,
ma scurg incet, incet spre tine, intr-un maine, ce spre tine vine! Sant doar un inceput, dinspre ieri catre maine… ieri eram tacut, astazi vorbesc cu tine… ieri eram mut, acum vorbesc din tine. Fa-ma Doamne forma, sa fiu peste tot… fa-ma Doamne umbra sa fiu in tot… cuget de inimi calde, buchet de sclipiri, schimband petale in smaralde… clipe de vis, in trairi!

Desenul de asta noapte…

ascult tacerile sarutului pe care
ai desenat universul din noi
in linii ce trec prin spirala iertarii,
ascult cum plange ultimul vers
din piesa nescrisa inca,
ce dor de furtuna si alb
cat de multe torente ascunse-ntr-un
ghimpe de foc ,
langa tine ma ard amintiri impreuna
ard langa tine cu gust de mirare,
din visul furat deunazi doar pasarea
gandului tau pentru mine,
mai stie sa fluture aripi ,
iubirii sa-i dea respiratie noua.
curand ardem in doi ultimul nor,
în templul dorintei de-a fi
primavara cu tocuri inalte,
ascult sarutul ce-mi pune viata la loc
pe lespezi intoarse din noapte.
zambetul tau atat de cald
daruit de creaturi divine,
invaluita in culoarea de smarald
care te prinde foarte bine.
in lumina ta din nou ma scald
precum acele antice regine,
atins de al brizei fald
venita din inaltimile alpine.
astfel in sentimente ard
nu mai stiu ce e cu mine,
tu-mi esti scut, dar si stindard
ce bine este langa tine!

Desenul de asta noapte, legat de noi prin soapte… soapte din departare, soapte la ureche, formand cuvintele pereche… desene colorate, frumos conturate, desene divine, venite de la tine… dimineti din sapte(7), de mine intarziate, de tine scuzate… vin sa ma inclin, gandu-mi este lin si cerul senin… oameni impotriva, destine-n deriva, pareri ciudate, de ei aruncate.
Cuvinte sfinte venite cu Moshu: “tacere-i ca mierea si face obrazul rosu”
Dimineti noi au sa vina, transformand rauri tulburi, in izvoare cu apa lina… cerul din nou cu stele, magia lunii intre ele… astru aprins din zi si noi vesnic copii!

"Ce mirare ca sunt-ce-ncantare ca esti"!

Cunosti odaia sumbra a tainelor severe,
Ce-ti infasoara mintea in asternut de foc,
Si-ti tulbura mirarea, cu umbre de tacere,
Si simturi mai caudate, ce ispitesc la joc?
Cunosti deja castelul, in care stapana e absenta,
Cu stramte coridoare spre salile pustii,
Prin care suna pasii, ademenind dementa
Fantomelor mahmure, in orele tarzii?
Cunosti poate tinutul cu dimineti albastre
Pe chipuri siderale, cu trupuri de idei,
Ce impodobesc altare, in ceruri, printre aster,
Ce predica lumina si se-nchina ei?
Cunosti Tu poate tara, de negura ascunsa,
La tarmurile noptii? De simti chemarea ei
Si-ti tremura privirea, si-i de fiori patrunsa,
Acolo, in abisuri, afla-vei oare ce-i?
De vraja asta rara, cand vrei sa te apropii,
Asculta o simfonie, contempla un destin,
Deschide poate o carte, sau inchide o clipa ochii,
Sau caut-o, pe fundul unui pahar cu vin!

Ma caut, ma adun, apoi ma imprastii… lasand spatial liber mastii… ma reculeg apoi prin tine… doamne cat ma simt de bine… apoi m-alungi si din nou la piept ma strangi… curcubeu de zare larga, care incearca sa ma dreaga… sa ma incheie din cuvinte… sa ma indrepte spre, inainte…
Sa ma invite in casa sis a ma aseze iar la masa… caut-ce-caut cu disperare, lasand in urma spatii amare… calatoresc, cerul liber sa-l gasesc, daca intalnesc un nor… trebuie iarasi sa cobor… imi e teama san u te mai gasesc… sti Tu bine ce vorbesc!... cum vorbeam seara-de-seara, asteptand o primavera… poate primavera noastra, adunata in fereastra… Cand esti mereu cu mine… Doamne cat imi e de bine… ma regsesc in tine… te rog sa ramai cu mine, fa-o doar pana maine… iara maine, e vesnic maine!

Lectia de zbor...

As vrea sa pot, sa zbor,
Sa ma agat de cate-un nor,
Sa stau acolo sa plutesc,
Cu ingeri sa ma intalnesc…
Si prin vazduh de as pluti
Cu pasarile-as ciripi,
De-as intelege graiul lor
Le-as spune de ce vreau sa zbor…
Si am sa ma satur de plutit,
Cand sufletul mi-e linistit,
Incet, ‘napoi sa ma cobor,
Dar… sufletul mi- e calator…
Stiind ca eu nu pot zbura,
Iar ma intorc in lumea mea,
Si cand in sus spre cer privesc,
Visez ca zbor si ca plutesc…
Privesc spre cer, sa zbor spre el,
Acolo sa te gasesc pe tine, sper!
Privesc o stea, luceste tare
Si-mi amintesc ,sclipirea privirilor tale.
Sa zbor as vrea, catre-a mea stea,
Din piept imi zboara inima,
Spre al tau sufelt care, sta sa ma-ncojoare.
Sa-mi dea raze din soare.

Mi-am facut din suflet cusca, sa pot pastra cat mai mult din zborul ei… tin minte, ca in prima zi a fost prea deasa si auzeam strigatul ei… am facut-o putin mai rara si am surprins-o, invatand sa zboare. Apoi, mi-am spus ca trebuie sa-I deschid fereastra catre cerul atat de albastru, ca niciun pictor priceput nu i-a gasit culoare… am stiut, ca este cea mai buna lectie de zbor din partea mea. A doua zi, s-a intors cu aripa ranita, cazuse, avea o boala doar a ei… ti-ar fi dat tot sufletul, dar boala sa ramana doar a ei. Mi-am facut glasul pansament, vorba medicamente… dar ciripitul ei, ii dadea mereu mai multa sanatate. Noapte, cand avea cosmar, isi aducea aminte de toate custile in care a fost inchisa… poate o farama si din ce pierduse… vietati ce au ranit-o, pasari mari care-au jignit-o. Atunci, pasarea n-a mai calcat nici cer si nici pamant! In dimineata urmatoare, am inteles… am spart acea colivie… pasarea mea, din zborul ei, mi-a aterizat pe mana… acum simte ca asta-i casa ei, ca-i respectata… si mai mult de-atat, se simte iubita. Oriunde ma duc, este mereu cu mine… iar in zborul ei acum, se simte insotita.

Good Morning Beautiful Day...Good Morning Beautiful...

Good Morning, Beautiful
How was your night?
Mine was wonderful with you by my side
When I open my eyes to see your sweet face,
it's a good morning, beautiful day!

I couldn't see the light
Didn't know day from night
I had no reason to care
But since you came along
I can face the dawn,
'Cause I know you'll be there.
I never worry if it's raining outside
'Cause in here with you, girl
The sun always shines!

Good Morning Beautiful Day...Good Morning Beautiful...
It's a beautiful day...Good Morning Beautiful...Good morning...Good Morning Beautiful
What a beautiful day... Good Morning Beautiful!

Poate ca am scris zilnic doar pentru tine, cuvinte, soapte, taceri… am inventat cuvinte doar pentru noi, ei, nu le vor intelege niciodata… “un suflet geaman intr-o oglinda sparta”… pomul ce-si intinde pe jos frunzele si din cer caderi de noua zi.
Buna dimineata zi senina… Buna dimineata, a mea frumoasa, sufletul meu plin!
Sigur am scris din suflet pentru tine… stiam ca undeva existi… “al cincilea anotimp, pianul marii”, doar pentru tine preludiul ploii, cu nori cu vant si stropi cadenti catre pamant… tot pentru tine curcubeul zarii, al ploii cu pamantul legamant.
Ma incapatanez sa inteleg misterul reincarnarii si toate piesele din puzzle-ul ce inca mai lipsesc… puterea sufletului de-a prinde aripi, acei ochii ce dincolo de tine se opresc… iubirea, singura putere care-ti da ochii care, aceea lumina o privesc.
“Nu insemn nimic mai mult decat inima mea”
Poate o gramada de maini ce inca mai scriu pentru tine si ochii tai senini ce inscrisul il citesc… dar Eu scriu sigur, atat de ciudat, de alambicat incat sa ma intelegi.
Buna dimineata iti spun frumoasa domnita… Buna dimineata zi senina… condu-ma catre zborul soimului la ceruri… sunetul de aripi ce-l iubesc!
” Nimeni mi-a spus ca undeva asteapta fericirea sa-mi dea o imbratisare straina si sa-mi sopteasca cea mai adanca tacere din lume... Nu, nu am sa plang... lacrimile mele nu-s pentru tacere... lacrimile mele sunt pentru cuvinte ,pentru cateva nimicuri si pentru atatia nimeni.
Acelasi nimeni mi-a spus ca undeva asteapta umbra vietii mele sa-mi dea o palma peste suflet si din aceasta lovitura sa-mi scuture in neant toate lacrimile neplanse."

Cand nu poti fi ceva… esti cineva!

Incercat-am sa inteleg de unde vin lacrimile si m-am oprit la sfinti. Sa fie ei responsabili de stralucirea lor amara? Cine ar sti? Se pare insa ca lacrimile sunt urmele lor; dar fara ei nu stiam ca plangem din regretul paradisului. As vrea sa vad o singura lacrima inghitita de pamant... Toate apuca, pe cai necunoscute noua, in sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfintii n-au facut altceva decat sa le reabiliteze

Sunt asa cum sunt... uneori mai dificil,uneori prea vorbaret sau mult prea rusinos alteori mult prea tacut… un ciudat! Ceva viu si mort totodata invelind tesuturi, zdranganit de oase in drumul meu catre o alta zi, si un suflet ce duce putere in mintea ce ma face sa fiu… uman!
Fata imi este plina de arsuri de gradul III si IV, in urma lacrimilor fierbinti ale singuratatii… iar Eu ma incapatanez sa spun ca-mi este bine.
Tin inabusit in mine acel strigat de ajutor sau revolta a ceeace nu inteleg sau nu pot fi… si toate aceste ezitari arunca afara un tunet jalnic ce duce spre nicaieri, iar eu ma trezesc in acelasi punct mort! Oare mi-am pierdut speranta, sufletul… l-am pierdut pe Dumnezeu din mine… oare am renuntat la vise si brusc, la a nu mai fi un copil?
Cred ca am inceput doar sa gandesc si de aici, boala de-a pierde si ultimul Eu, din mine…
vorbe, vorbe, vorbe… saracia ma cuprinde! Dar rostesc mereu, “cred”… asta ma tine viu si nu ma lasa sa ma despart de copilul din mine, sa ma regasesc mereu… mangaindu-ma de sus cu lacrimi sfinte de iubire… daca as aprinde in acest moment un chibrit, ideile mele ar exploda la fel ca atunci cand m-am nascut… cautand in primul rand lumina, apoi cuvantul si mai apoi fericirea.
Poate esti Tu acel ce ma intelege, sau poate m-am inteles Eu suficient de mult… dar de’acum se stinge singuratatea si vom merge din nou mana-n-mana in doi… doar Tu si Eu!

Aseara, am ajuns luna de pe cer!

Descoperisem îndoiala şi chiar necesitatea îndoielii. Vechea mea încăpăţânare de a crede fără rezerve mi se părea acum un fel de orbire. Dreptatea nu stă pe un singur talger, mi-am zis, ci în balanţă, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere. Oricărei lumini îi căutăm umbra. Oricărei vorbe, îi căutăm ecoul. Nu mai era nimic "curat". Totul era "murdărit" de contrariul acelui lucru.

Umblam din statie in statie sa cer parerea despreun cuvant… cuvintele atrageau realul…
Daca eram un tip de vreme, as fi fost o raza de luna pe un cer senin. ... daca eram un cuvant, as fi fost incredere… daca eram o parte a corpului, as fi fost o inima… astfel am ales sa fiu Eu pustiu, vant, praf, fum…
De fapt, numai in misterul cuvantului intrupat se lumineaza cu adevarat misterul… se deschide cerul in fata ta si drumul catre urmatoarea statie devine pavazat cu catifea… sa nu te impiedici daca ar fi dale grele de beton, iar trenurile, pleaca mereu pline ochi de calatori.
De fiecare data cand prind acest tren, apare o luminita pe cer si inima imi bate cu putere rupandu-mi pieptul… dar, cuvintele pot fi vestiri rele sau vestiri bune, iar vestirile rele, dau inimii un rost aparte, mai mult inuman.
Dar din multime, macar o singura voce, este semnul ce-l asteptai demult… credeti ca antipozii, umbla intotdeauna cu capul in jos?
Chiar si cei mai insensibili scapa o lacrima la vestea buna si spun: nimeni nu coboara din cer sa ma atinga cu bagheta magic ape mine!
De aceea, inainte sa adorm, ma aplec sub cer si multumesc tie, ca mi-ai dat atentie, singurul ce intelege cam 70% ce e dincolo de un simplu cuvant pus intr-un context aparte, deci mesajul pe care vreau sa-l transmit cineva il receptoneaza aparent, si acela nu esti Tu.

Atat iti las ...si o eternitate!

... stiam ca asa va fi, nu m-am regasit acolo niciodata, nu mai puteam sa rad sa port masca ipocriziei, nu mai puteam sa fiu amabila nu mai puteam sa indur, nu mai puteam sa vad, sa aud... am plecat tipand... dar oare unde ma regasesc? absenta mea va deveni leac impotriva urii ce mi-au purtat-o cei in care am crezut, naiva fiind... sau poate ca abia acum ma vor asasina barfindu-ma mai mult... la nesfrasit, mereu, pana la Dumnezeu si inapoi, de un infinit de ori... poate vor obosi sau poate ca nu... nu voi mai reveni, niciodata acolo... sunt condamnata sa plec in lumea mea... cenusie ca un blestem
si eu sunt singura, ca si tine, sunt singura cu tine, tacuti amandoi, tinandu-ne de mana asteptand ce nu va veni niciodata...
sa nu plangi, sa iti amintesti de mine zambind, priveste in sufletul tau si ma vei vedea acolo, mi-ai spus ca vrei, ca poti fi eternitatea mea, oricine ai fi tu, atunci sa o faci! sa te bucuri si pt minei... si voi simti si iti voi zambi recunoscatoare, voi zambi pt tine..as vrea sa simti asta atunci, atat de mult as vrea..
traieste si pt mine, frumos si simplu asa cum imi placea sa spun, ai grija de tine pt ca sufletul meu este acolo, cu tine..
Pastreza-ma doar pentru tine si in tacere, pt ca asta mi-a placut mereu, sa fie liniste... promite-mi asta!
... sa nu plangi, sa nu ceri, sa nu disperi, sa nu cazi
Voi fi cu tine mereu, si acum sunt cu tine, acolo, langa mana ta este mana mea ce te tine strans, cu disperare...ramai eternitatea mea, iar eu te voi iubi tot atat de mult.
... am 4 zile de cand nu mai stiu cum ma cheama... o vesnicei... urechile ma dor de la casti, am ascultat si ascult melodiile de la tine, ma ridic de pe scaun dar revin in urmatoarea secunda de teama sa nu te pierd, este singura mea legatura cu tine... la cursuri nu am mai fost, nu imi amintesc sa fi mancat.. am inchis telefonul, nu raspund la sonerie.. nu stiu de ce ma cauta lumea?! Imi amintesc ca v-am visat, aseara parca...pe tine si pe buni... buni imi punea o parie frumosa, cu flori, pe cap si radeam, parca nu eram eu...si tu radeai... m-am trezit zambind... cat mi-am dorit sa nu o fi facut niciodata, sa nu ma fi trezit...
ma simt rau... am slabit mult... am fost, sunt la un pas sa imi curm viata, si mi-e lesne sa o fac pt ca am mai incercat asta... cu tot pacatul din lume spun, recunosc asta... dar am in minte acest gest, si il pastrez ca pe ultima mea speranta catre linistea pe care mi-o doresc atat de mult...

...sunt multe de spus... viata mea pana la 20 de ani, o viata nenorocita... si nu stiu cu ce as putea sa incep, ca toate imi par un inceput... as veni acum la tine, mi-as lua haina din cuier si as pleca lasand usa deschisa, ca un protesc pt tot ce las aici ca o razbunare cu mahnire cu revolta cu toate cate mai vreau sa indur:(((... as veni la tine si as sta langa tine fara sa spun un cuvant, poate as plange sau poate as dormi si eu in sfarsit linistita fara comaruri fara gandul ca maine este o noua zi, pe care o voi gasi la fel de searbada, inutila... poate doar te-as privi sau poate ti-as spune de un infinit de ori ca te iubesc, ca iti multumesc... poate as muri langa tine si nu as regreta stiind ca te-am vazut aevea, ca te-am atins...
... nu mi-ai gresit cu nimic... nu am pt ce anume sa te iert... nu sunt usor de inteles... si nici nu am pretentia sa fiu inteleasa... spun doar ce simt... de felul meu vb foarte putin spre deloc... acum as vorbi cat pentru toate zilele in care nu am spus nimic.... doar ca ma dor toate, iar tu sa ma ierti
...cum iti explici ca mereu esti in continuarea gandului meu? iti scriam de faptul ca as vorbi... iar tu imi raspunzi,, vorbeste-mi neincetat...''
am zambit... un zambet chinut, pentru ca am uitat cum se face...
..sunt cu tine, acolo, in sufletul tau... in palma ta... cuminte sunt si dorm... dormi cu mine Iubire
stiu
stiu ca o sa mor dar ce mai conteaza oare stiu ca ma iubesti si tu si tata ma va iubi apoi. stiu ca existi si ca vei exista si pt mine si ca te vei tine de promisiune
pt ca am incredere inn tine

alice.

Cineva imi spunea ca nu exista iubiri imposibile ci doar persoane imposibile si ca ne indragostim de cine nu trebuie. De parca ar exista oamenii de care trebuie sa te indragostesti si oamenii de care nu trebuie toate sunt relative atunci cand ajungi sa vorbesti despre sentimente.De ce devine o iubire imposibila? Pentru ca avem prostul obicei sa proiectam asupra celuilalt asteptari nerealiste. Il vedem asa cum am vrea noi sa fie nu asa cum este in realitate si atunci cand se intampla sa actioneze altfel decat ne-am dori lumea noastra se prabuseste si ne simtim tradati.Si mai e ceva, trebuie sa accepti ca dragostea nu tine o vesnicie. Are un inceput si deja stii ca te indrepti catre sfarsit. Este inevitabil si nu-ti ramane decat sa traiesti clipa.
Daca am putea sa admitem ca la un moment dat ne-a fost teama de un nou inceput, ca ne-a fost frica sa ne implicam pentru ca era prea mult, ca n-am stiut ce vrem de fapt si n-am putut sa marturisim acest lucru, ca am fost inselati si n-am dorit ca acest lucru sa se repete din nou poate ca am gasi explicatia faptului de ce am preferat sa fugim si apoi e nevoie de curaj ca sa ramai si sa lupti pentru ceea ce iti doresti.
"Pentru fiecare dintre noi, lumea se sfarseste odata cu viata noastra traita asa, pe nesimtite."
Da, lumea mea, cea pe care o stiam se sfarsea zi de zi, cu fiecare clipa care trecea si zadarnic incercam sa pastrez pentru mine blestematele de clipe. O umbra ma insotea si imi soptea: locul tau nu este aici ci in lume, departe de toti si de toate. Ma lasam mistuit de focul care ma gonea si mai departe, cautand in zadar un liman langa care sa spun: asta este ce mi-am dorit! Dar nu se intampla niciodata asa. Treceam peste timp si spatiu de parca nici n-ar fi existat. Nimeni nu era langa mine ca sa ma opreasca sa fac pasul inapoi de pe marginea prapastiei. Balansul intre bine si rau ma atragea prea mult si granita dintre ele s-a subtiat pana cand au devenit ambivalente. Nu mai stiam: ceea ce credeam eu ca este bine avea acelasi sens si pentru ceilalti? Eram mereu pe picior de razboi. Cu mine insumi mai ales. Lucrurile se desfasurau dupa legi imuabile care treceau peste mine. Cel mai simplu mi se parea sa ma las dus de val iar locul unde m-a dus valul era departe de tot ce mi-am inchipuit ca este posibil.

Princess Nandini, spune-mi visul tau!

Una dintre vechile legende rusesti povesteste ca, la nasterea unei printese, au venit 7 ursitoare: prima i-a daruit micii printese un spirit neinfricat, a doua i-a dat o inima loiala, a treia ursitoare i-a predestinat ca va fi toata viata supla si frumoasa, a patra i-a ursit gratie si vraja in miscari, a cincea i-a prezis ca va purta numai argint, matase si catifea, a sasea ursitoare i-a dat in dar doua smaralde mari, stralucitoare, iar a saptea i-a ursit printesei ca va gasi prieteni peste tot in lumea larga.



Nu ma intereseaza cum iti castigi existenta... Vreau sa stiu pentru ce suferi si daca indraznesti sa visezi si sa iti urmezi inima... Nu ma intereseaza cine-ti sunt parintii ... Vreau sa stiu daca vei risca sa fii ridiculizata pentru dragoste, pentru visele tale, pentru aventura unei vieti adevarate... Vreau sa stiu daca esti in stare sa vezi frumusetea in fiecare zi, chiar si atunci cand nu ti se intampla ceva dragut, si daca poti sa te hranesti cu ea... Nu ma intereseaza ce planete fac cuadratura cu luna ta… Vreau sa stiu daca ai atins centrul propriei tale tristeti, daca tradarile vietii te-au deschis sau te-au facut sa devii inchisa de frica unei noi dureri… Vreau sa stiu daca poti sa induri durerea, a mea sau a ta, fara sa incerci sa o ascunzi sau sa o faci sa dispara… Vreau sa stiu daca poti trai bucuria, a mea sau a ta, daca poti sa dansezi salbatic si sa lasi extazul sa te cuprinda pana in varfurile degetelor fara sa devii precauta, realista sau sa iti amintesti de limitele omenesti… Nu ma intereseaza trecutul tau… Vreau sa stiu daca esti in stare sa dezamagesti pe cineva ca sa fii sincera cu tine insuti, daca poti suporta sa fii acuzata de tradare si sa nu iti tradezi propriul suflet, daca poti sa pari neloial si totusi sa ramai demn de incredere… Vreau sa stiu daca poti sa traiesti cu esecul, al meu sau al tau, si sa ramai pe marginea unui lac si sa strigi "Da!" cerului... Nu ma intereseaza pe cine cunosti si cum ai ajuns acolo unde esti acum… Vreau sa stiu daca ai sa stai alaturi de mine in mijlocul flacarilor fara sa dai inapoi… Nu ma intereseaza ce studii ai facut, unde si ce profesori ai avut… Vreau sa stiu ce te tine in picioare atunci cand totul in jur se prabuseste… Vreau sa stiu daca esti in stare sa fii singura cu tine insuti si daca iti place cu adevarat compania pe care o tii in clipele pustii...

Sant cer… sau asa sper!

"Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun, prin partea sa cea rea." Era o iarna ca-n povesti, ninsese zile in sir, totul era acoperit de zapada alba, pufoasa si stralucitoare ce avea, binisor, peste un metru inaltime… am iesit sa ma plimb… pe trotuare erau carari inguste cat sa treaca o persoana… pe strazi, utilaje de deszapezire. Treceam pe langa un parculet… la o distanta de aproximativ 50 m am vazut un caine mare alb… a inceput sa sara prin zapada, distanta dintre noi devenind din ce in ce mai mica… mi-era groaza si atunci am simtit spontan cum ma resorb in inima… s-a deschis un orizont, coame albe, ochi blanzi si un magic tumult de copite de cai… eram deja deasupra tuturor! Am cunoscut acolo un om tare bun... cum deosebesc eu oamenii tare buni de cei care-s doar buni sau mediocru de buni? E simplu! Omul tare bun este cel care ma face si pe mine sa vreau sa fiu mai bun decat mine, ma face sa ma simt mic, dar intr-un mod placut... in sensul in care vad cat e de mare lumea prin ochii lui si parca mi se deschid si mie ochii mai bine, in sensul in care vreau sa cunosc cat mai mult sau multe lucruri bune din lume... dar ce e cel mai bun la omul tare bun este ca ma face sa simt ca pot fi si Eu mai bun! Cam ca toate lucrurile tare bune, mi s-a parut prea bun sa fie adevarat, dar spre deosebire de alte dati cand incercam sa gasesc cusururi unor astfel de oameni tare buni... de data asta am continuat sa cred in El asa cum e...si in lumea mea mica am continuat sa sper ca ma voi putea largi. Stiti cum fiecare din noi avem un om bun si unul rau inauntru, cel bun care iese mereu afara cand iese soarele si cel rau sta ascuns si iese doar pe ploaie sau pe timp urat? Am invatat cu mult timp in urma ca mai exista un fel de om...chiar mai tare decat omul tare bun acela este “marele om”. “Marele om” este cel care-l il face pe omul bun din El sa iasa chiar si atunci cand ploua sau e vreme urata… Eu incepeam sa vad in omul asta “tare bun” un “mare om”. Din pacate povestea nu are un final prea fericit... deocamdata, omul tare bun ma facea sa discut numai cu omul bun din mine si omul rau nu mai avea drept de apel decat in rare situatii cu vreme incredibil de rea! Insa, intr-o zi, asa, pe nepusa-masa, omul tare bun a scos omul rau din el chiar pe vreme insorita. M-am uitat afara, am verificat..era soare! Si totusi omul fusese rau... poate neintentionat...desi ca sa scoti omul rau din tine trebuie sa-l chemi ca el sta mai bine ascuns... de aia nu prea cred eu in rautate accidentala sau fara intentie. Multi dintre voi vor zice ca am uitat de omul sensibil... sau chiar de omul tare sensibil… vreti sa stiti un secret? Eu nu cred in omul (tare) sensibil!!! Cred ca sensibilitatea omului sensibil este doar o scuza adusa in discutie de omul rau atunci cand vrea sa scape basma-curata!!! Omul sensibil este omul bun, care simte cand este soare si vrea sa se bucure de El. Cand iti deschizi inima catre soare si intervine brusc un nor... nu e cumva normal sa te sensibilizezi? Ma rog.. Omul cel tare bun a continuat sa fie bun in ochii mei, ca pana la urma important este ca este om, deci e normal sa fie si rau uneori… dar ceva din felul sau de a fi ma pusese deja in garda. Nu am inceput sa caut cusururi pentru ca nici nu am avut timp, omul tare bun a fost la scrut timp, din nou, usor rautacios. Ma gandesc ca eforturile mele de a fi bun au fost prea mici, poate minuscule, poate invizibile. Dar ma gandesc ca omul tare bun e primul care stie ca si Eu sunt om si ca nu pot fi bun tot timpul. Lucrurile cu omul tare bun s-au agravat suprinzator pe zi ce trece... pana am ajuns la concluzia ca ori ploua prea des, ori nu exista oameni tare buni, ci doar ni-i inchipuim noi din dorinta de ne raporta la ceva. Orice om pana la urma are dreptul sa nu agreeze felul de a fi al altui om… ma gandesc ca asta nu e o rautate ci doar o realitate care trebuie acceptata. Adevaratul semn al unui om bun este comportamentul lui fata de acel om pe care-l nu-l inghite. Adica daca in relatia ta cu persoana respectiva exista mai multi nori decat cer senin... pe care din oamenii tai interiori alegi sa-i strigi la apel, sa se confrunte cu situatia? Odata ce s-a ales omul rau, de catre oricare dintre voi, Tu sau El, relatia este mai mult de jumatate compromisa… cu greu mai ajung cei doi oameni buni din voi sa se mai vada vreodata la fata. Stii cand vii uneori senin la serviciu, cu omul bun “leading the way”... si te intampina omul rau ferm pe pozitii dintr-un alt coleg? E foarte greu sa-ti mai mentii echilibrul din acel punct… de aia Eu continui sa sper in omul tare bun, care se pastreaza tare pe pozitii. Nu sunt de acord sa raspunzi cu bunatate la rautate, dar ai intotdeuna optiunea sa nu raspunzi… indiferenta macina si distruge omul rau, si il trimite la loc in coltul sau intunecos. Deci, Eu nu cred ca exista... saptamana asta a fost soare si au fost si nori, chiar si aici in cer ploua. Astept sa vad saptamana viitoare! Omul meu bun se atreneaza la greu in mine si poate in curand, ma aduce inapoi pe pamant!

Dulce acrisor si ceva fermecator...

Îmi pari cunoscută…
semeni cu un gând
care aleargă pe străzile minţii
în stânga şi-n dreapta
încercând să se facă remarcat
semeni cu o voce
pe care o aud
îndată ce-nchid ochii
iar glasul tău îl cunosc din vis
căci cuvintele rostite
seamănă într-un totul
celor ştiute de mine
semeni cu un vis
care odată pe an îl am
apoi dispare
şi apare abia anul următor
mai frumos
şi mai încrezător
semeni cu dorinţa mea…


Se spune ca de la inceput incoace, fost’au multi sa migaleasca omul… din lut sau lemn, apoi i-au dat viata, dar…
Cine imbratiseaza o femeie este Adam... femeia este Eva... totul se intampla pentru prima oara... toate in jurul meu se intamplau... pentru prima oara!
Vazut-am ceva stralucitor si mare pe cerul instelat... ca-i Luna mi se spune... ciudat, spun Eu... luna mai are semeni? E Soarele mi se raspunde... dar ce pot face cu doua cuvinte si o mitologie?
O infiorare simt cand vad copacii.. oh, cat sunt de frumosi!
Se-apropie de mine cu blandete tot felul de jivine pentru ca eu sa le spun pe nume... pe raft stau carti, dar litere nu au, cand cartea o deschid, apar si ele.
Cand rasfoiesc Atlasul, trasez conturul continetelor delimitate de pete mari albastre...
cine aprinde un chibrit in intuneric nascoceste focul.
In oglinda cineva sta la panda... acesti ochi care nu se uita.
Cine recita un vers si naste o poezie, a plecat din acei ochi in visare.
Am visat Cartagina si legiunile care au nimicit Cartagina.
Am visat spada si balanta... laudata fie dragostea in care nu exista posesor si posedat,
caci amandoi se lasa in voia ei.
Nimic nu e atat de vechi sub soare... totul se intampla pentru prima oara, dar intr-un chip vesnic. Cine citeste cuvintele mele le inventeaza, in definitiv viata noastra consta dintr-un sir lung de repetitii: cate mii de nasturi incheiem si descheiem intr-un an?
Cate petreceri practic identice, cu aceiasi doi-trei amici si cu barfirea celor absenti, organizam?
Ar trebui sa numim deja-vu mai fiecare moment pe care-l traim... si ravasirea pe care ti-o produce, magia intensa pe care, fara sa stii de ce, o simti intotdeauna intr-o astfel de situatie. Sigur, sigur, exact asa a fost! „Da, da, asa a fost atunci!”, iti spui mereu si mereu si abia cand acest extaz te paraseste, de parc-ai fi fost un dop de pluta pe apa, ridicat o clipa pe creasta valului si coborat iarasi in vale, incepi sa te-ntrebi ce anume din ce ai vazut, ti-a provocat furtuna aceea in memorie. Nu vei gasi raspunsul, oricat l-ai cauta... poate vei rememora vreo fraza sau vreo imagine, dar n-ai sa fii in stare sa-ti aduci aminte in ce moment din trecut ai fost transpus: ai uitat, asa cum se evapora visul atat de viu la doar cateva secunde de la trezire. Ramai doar cu senzatia ca ai trait ceva infinit de pretios, ca pentru o fractiune de secunda te-ai intors, literalmente, in corpul care ai fost, sau poate si mai departe, printr-o memorie atavica: in corpul mamei tale, al bunicii tale sau al celtei, roxolanei sau sarmatei care ti-a fost stra-stra-stra-(….)-strabunica in adancul timpurilor. Cred ca ai colectionat si tu senzatiile acestea, sperand ca intr-o zi le vei gasi sensul ascuns.
Iei mai intai femeia pura, fetita fiind, apoi adolescenta si femeia mama si asa cum anii trec, incearca sa-ti reamintesti parfumul! Cred, de fapt, ca aceasta senzatie fara nume seamana cel mai bine cu suferinta intensa a unei iubiri neimpartasite sau pierdute. Mi se facuse frica... aveam sa innebunesc? Cum ma gandeam la acel parfum, cum imi revenea in minte, simteam ca se apropie iarasi de mine acel val gata sa ma ridice din nou din mine insumi.
De fiecare data imi propuneam sa alerg dupa fata care mirosea atat de tare a dragoste... sa o-ntorc de umar si sa o-ntreb: „De unde te cunosc?” sau „Vrei sa te mariti cu mine?”, intrebari care mi se pareau, in exaltarea mea, perfect echivalente. N-am facut-o niciodata pana in ziua cand a fost prea tarziu. Si nu pentru ca mi-as fi dorit ca totul sa ramana, sub pecetea tainei, ci pentru ca mereu incercam cu disperare sa respir cat mai mult in miezul acelei explozii de suferinta, pe langa care realitatea unei femei oarecare, repede inghitita de multime, nu mai conta prea mult. O singura data am avut sentimentul iluzoriu ca stabilesc, in fine, un cap de pod cu tinutul indepartat, lucrul cel mai enigmatic, o umbra, o mare umbra cazand in fata mea. Totul tinea cat o clipire din ochi, totul se-ntindea parca in cele mai senzitive zone ale memoriei mele. Nu era o imagine, era ceva viu, era o clipa traita de mine candva si patrunsa miraculos in realitate… oricat m-am straduit, n-am putut gasi in memoria mea o localizare a acelei fulgurante viziuni, fusese poate, dintr-un vis… de cand m-am trezit acea faptura imi lasase in suflet un gust dulce-acrisor si un pic fermecator...

Doi metri sub pamant...

Sper ca voi rezista, ca aici e familia mea
E bine sa ai langa tine prieteni ce-ti vor binele
Dar unii nu inteleg cum de Tu reusesti
Sa faci tot ce iti doresti
E bine ce fac, ca fac si merg in continuare
Nu las capu plecat si nu spun nici ca ma doare
Tu crezi ca Eu nu ma simt ranit
Ca sunt gonit alungat judecat dar totusi de ei inspirat
Cate`odata ma simt asa de singur... fi sigur
Ca Eu nu am de ce sa mint... fi sigur si va asigur
Ca fiecare gresala facuta iti face cate`un bine
N`avea incredere in altii, ai incredere in tine
Treci peste obstacole treci peste diferente
N`avea incredere in oameni ca au multe fete
Nu avea incredere nu`ti pune baza in femei si prietenii
Aceiasi treaba o aud mereu, aceleasi melancolii
Fiecare om are un suflet
Fiecare om merita`un zambet
Fiecare om are o sansa
Fiecare om greseste pentru ultima data...


Iti poruncesc, da-mi carnea ta... ba Nu... da-mi haina ta, oricum, da-mi totul din ceeace ai!!!!
Dar am uitat sa intreb... scuza-ma... ce ai, ce este al tau si poti impartii cu mine?
Iarta-ma... intreb, pentru ca nu am suficienti bani sa-ti cumpar increderea... nu am suficiente proprietati sa-ti castig dragostea si poate nu am suficienta vlaga in mine sa-ti pot demonstra asta!!!
Vrei sa fiu mut... tacit... surd si orb... dar Tu ce-mi oferi in schimb?
Dragostea ta plateste toate astea si Tu esti multumita... sau astepti sa-mi sufli ultima farama de sanatate pentru linistea din tine?
Am incalcat legea sufletelor mama sau am incalcat un juramant solemn... spune-mi te rog, pentru ca Eu a trebuit sa fiu atunci cand Tu imi cereai toate acestea, mut, surd, orb... alambicat... iarta-ma, dar mi-am pastrat acelasi nume ce il am si acum!!!
Iarta-ma, dar am ramas cu plasa carpita... in fund, ultima data si crede-ma, este ca noua... cineva o vrea... iar Eu i-am oferit-o cu toata inima... pentru ca Eu am fost acolo unde Tu ai lipsit mereu, iar petecul ce-l am de la tine, a fost prea scurt pentru viata ce o am inainte!
Ramai cu bine si tine mereu minte... amintirile frumoase, au un loc special in sufletele noastre... sa fi mandra de asta!

In brumarel pe 21...

Înţelegi perfect ca eşecul este un fapt şi nu o persoană, că ziua de ieri s-a încheiat aseară şi ca ziua ta de azi este una nou-nouţă...

Nu degeaba se spune ca prietenii adevarati ne sunt alaturi la bine si la rau... ziua de nastere poate reprezenta una sau alta din cele doua situatii, in functie de varsta pe care o avem si de starea de spirit... atunci cand suntem copii si asteptam cu nerabdare sa crestem, cand vrem sa parem mai mari si mintim in privinta varstei pretinzand ca avem un an sau mai multi in plus, fiecare zi de nastere este o sarbatoare, o bucurie pe care dorim sa o impartasim cu prietenii cu cei dragi. Ne simtim ca si cand am primi un premiu mult asteptat si binemeritat si vrem ca toti cei dragi sa fie de fata. Cu cat inaintam in varsta, cu atat bucuria scade, pana cand nu mai ramane nimic de sarbatorit. Vine timpul sa-i avem alaturi pe prieteni pentru a ne ridica moralul, pentru a nu ne simti singuri in acest moment al vietii, uneori poate si pentru a avea termeni de comparatie sau pentru a vedea ca lumea in care ne-am nascut si am trait pana acum a imbatranit odata cu noi si, nu in ultimul rand, pentru a avea impreuna cu cine sa depanam amintiri.
Dincolo de toate acestea insa, este o zi ca oricare alta, o zi care merita sa fie sarbatorita nu pentru insemnatatea ei, ci pentru faptul ca suntem acum aici si viata merge inainte, pentru faptul ca avem prieteni care ne sunt alaturi intotdeauna si impreuna cu care cream un nou set de amintiri... fiecare zi este la fel de pretioasa, chiar daca pe moment nu realizam acest lucru, si este pacat sa trecem prin viata fara a invata sa cinstim nu doar fiecare zi, ci fiecare clipa in parte, asa cum se cuvine... in secunda urmatoare, este ziua mea!!!

Ochii sufletului meu...

Mă caţăr pe lacrimă
să ajung la liniştea din stele
şi-acolo să poposesc sub castaniul ochilor tăi
şi când nu clipeşti să pun câte un gand
în petele de pe lună.


Mi se facuse dor…sa-i iau in palme, sa-i indemn sa zboare sau sa inoate, sa-i mangai cu lacrimi si sa-i adulmec cu ocheade, sa-i fardez putin cu un sarut apoi sa-i ascund in piept si sa suflu de trei ori sa nu fuga norocul de a-i fi regasit, sa-i transform in etern…
erau cei mai senzuali si iubitori ochi in care am privit vreodata… azi dimineata au sarit singuri din cutia cu amintiri si mi-au cutremurat privirile si ritmul cardiac, apoi s-au imprastiat: o parte in cer, o parte in mare, o parte in lumina… acum, refac drumul in cautarea tuturor pieselor acestui puzzle al privirilor din suflet.
A trecut un an de aunci si este pentru prima data cand timpul a parut a fi mai lenes... parca ar fi fost ieri... inca ma mai intreb de ce nu imi raspunde!
Peste cateva zile imi va spune: „La multi ani!”... vom vorbi din nou de vise si aproape deloc, de noi... isi va roade unghiile in acelasi mod placut, iar ochii ei vor straluci de fericire, aproape ca a uitat de boala ce-i macina corpul... dar in sufletul ei sant Eu, pe post de Craciun si de Anul nou.
Din acea zi, este mereu sarbatoare... iar din cutia cu amintiri ma privesc cu dor, ochii ei mari, negri si mereu inlacrimati... pentru ca acolo unde sant ei, nu sant inca Eu... doar lumina lor ce ma va urmarii mereu!

Srisoarea unui prieten muribund...

Iubirea pare sa fie ca un medicament,
este ceruta doar de cei in suferinta!

Am fost odata inspaimantat de faptul ca daca nu mai am pe nimeni voi fi vesnic singur... dar cum altfel puteam sa-mi dau seama cat de stupid sant, cat de vinovat si pustiu in suflet, dar mai ales, cine sant!?
Astfel aveam sa aflu ca din fiecare aveam cate putin... dar devenisem mai nervos ca oricand, nervos cu mine, nervos cu cei din jurul meu.
Ma izolasem de lume si nu puteam accepta faptul ca nu exista nicio deosebire intre individual si colectiv... acum, lumea se oglindea prin mine si devenise mai rea, mai dura, mai greu de inteles... ce era de facut?
Exista o parte buna si o parte rea in aceasta rutina, la fel cum se intampla in orice situatie in viata... sa fi robotic, executand zilnic acelasi ritual sau sa faci fata noului si neprevazutului improvizand.
Cei creativi sunt prinsi in capcana rutinei fara voia lor, iar cei tematori si nesiguri sunt impisi cu forta in valtoarea evenimentelor si nevoiti sa se descurce... dar oare nu exista un rost in toate? Nu inseamna ca fiecare are de invatat ceva ce nu stia inca?
Cine sta si asteapta sa-i pice fericirea din cer poate sa astepte mult si bine! Fericirea nu se intampla de la sine si chiar daca se indreapta cu pasi repezi catre cineva, nu gaseste drumul decat daca acesta ii iese in intampinare... odata ajunsa la destinatie, nu se deruleaza singura, ci dimpotriva, ca orice poveste frumoasa trebuie scrisa rand cu rand pe paginile vietii de catre cel care-si doreste sa fie fericit. Este o munca de fiecare zi si este o arta in acelasi timp, este nevoie de mult talent si imaginatie pentru ca povestea sa fie intr-adevar frumoasa si sa ramana astfel pana la sfarsit... dar mai intai de toate este nevoie de curaj, curajul de a incerca ceva nou, de a porni pe un alt drum, in necunoscut, de a iesi din tiparele obisnuintei si a confortului personal si de a da o sansa destinului care asteapta sa fie implinit.
Cand visele mor, in ce ne mai punem speranta... cand se alege praful si pulberea de tot ce incercam sa facem, ca si cand am fi blestemati... cand ne rugam si ni se pare ca nimeni nu ne asculta rugaciunea... cand ne uitam imprejur si nu gasim niciun sprijin?
Credinta noastra trebuie sa ramana la fel de puternica si in zilele bune, ca si in zilele rele, indiferent in cine am crede: in Dumnezeu, in legile Universului, in noi insine sau in cei de langa noi... de cate ori nu suntem nevoiti sa o luam de la inceput in viata... sa ne schimbam locul de munca, poate chiar meseria... sa incheiem o relatie de lunga durata si sa cautam o alta persoana alaturi de care sa traim... sa luptam impotriva unei boli grave, chiar daca sansele sunt minime? Eu, am cunoscut un om care a trait toate acestea, iar scrierile sale, sant oglinda sufletului sau.
Cand Eu am cazut, scrisoarea lui m-a invatat rolul meu in aceasta lume... m-a invatat pentru ce merita sa traiesc:

In ultimul an am fost de patru ori in situatia asta ...o data am si 'plecat' pentru aproape trei zile si gandul mi-a fost -in primul rand- la o persoana foarte draga mie, la EA ... la zambetul, cuvintele, melodia ei, scrisorile ei, intr-un cuvant la EA!!! S-a dovedit o mare dezamagire intr-un final, pentru de cand eu am scapat de iminenta amenintare a mortii, nici macar nu-mi mai vorbeste ... Probabil ma ingropase deja... Ceea ce incerc sa-ti spun e ca ATUNCI nu mai visezi, nu-ti mai pasa de placeri, filozofie, citit, muzica ... iti pasa doar de ceea ce IUBESTI profund, pur si din tot sufletul, cu toata fiinta!!! Asta nu inseamna ca nu te poti insela, iar apoi daca 'patesti' ca mine, sa te intorci la viata, crede-ma, preferi sa nu o mai fi facut deloc ...

Printre 18 picaturi de ploaie...

“Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Înnebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfârsit.”



Cand simt acel dor, imi place sa stau cu ochii inchisi, afara in ploaie… nu credeai vreodata ca ai sa faci asa ceva… ca ai sa ajungi asa… nu stiu cum sa descriu asta, ca si acei oameni care se uita la luna sau care petrec ore in sir uitandu-se la valuri sau la apusul soarelui… sau poate ca nu sti!? Oricum, iti place sa fi asa, luptand cu intunericul… simtind cum apa iti intra prin camase, pana la piele… simtind solul crescand sub picioarele tale… si mirosul… si sunetul ploii cum loveste frunzele… si lucrurile despre care scrie in cartile pe care nu le-ai citit… asa esti Tu, cine ar fi ghicit?
Acel dor ce-l simt pe piele parca as fi uns cu sute de cuburi de ghiata… tatal ce nu a fost acolo cand simteai acea raceala… mama ce sorbea o sticla de bautura la micul dejun, Tu te-ai fi imbatat si daca te gandeai la o singura bere… nici macar nu te-ai drogat in timpul liceului, doar ai inhalat fumul din Disco-Bar… si acum te simti ca si cum ai vrea sa iei toate drogurile din lume… dar niciun drog din lume nu are sa schimbe sentimental, ca viata ta a fost numai un vis si Tu doar acum, cu ploaia, ai reusit sa te trezesti… “Dar imi place sa mananc prajitura in vana, a spus pisica… si Tu ar trebui sa incerci odata, a spus pisica in timp ce s-a asezat… si atunci m-am enervat, pentru ca nu era timp de distractie… am spus:” Iesi afara pisico!”
Te gandesti… nu esti obisnuit sa faci asta… cand te gandesti ca ai juma’din viata si te mai gandsti inca la singura persoana cu care te-ai sarutat cu adevarat… iar gandul tau este si acum acelasi… locuiesti sub cerul liber, acelasi sub care ai si crescut… deja am complectat biletul de loterie, dar, inca nu m-am hotarat ce am sa fac daca voi castiga.
Cred ca am sa-mi vopsesc parul deja albit, poate blond sa-mi lumineze bine fata… am sa-mi pun un piercing… poate am sa fac chiar cativa pasi in ploaie!
Sant singur! Singur… nu am fost niciodata atat de singur, doar minciuna imi tine companie… acum vezi lucrurile clar… vezi toate aceste vieti efemere, aceste voci efemere… te uiti la toate lucrurile pe care nu le poti cumpara, pe care acum nici nu vrei sa le cumperi… toate lucrurile care or sa mai fie inca aici dupa ce te-ai dus!
Atunci iti dai seama, ca toate lucrurile pe care le-ai dorit… acele vitrine pline si frumoase, toate modelele din cataloage… toate culorile si ofertele speciale… toate gramezile de fructe, mancarurile acelea unsuroase, exista doar pentru a ne lua gandul de la moarte si nu prea au efect.
Ma plimb descult in ploaie… ador ploaia… adica, o urasc sau poate o iubesc… nu stiu!
Stiu doar ca implor natura sa-mi cante… iubesc acest sunet al stropilor de ploaie, care ating frunzele, din varful pomilor pana la baza… o melodie careia ii cunosc pe de rost versurile.
Uneori lumea nu este asa cum ne asteptam sa fie... lucrurile pot merge rau sic red ca nu doresti sa sti de ce imi vine sa vomit… sau chiar vrei sa sti?
Vomit pentru ca la varsta de 4 ani, mama ma inchidea in casa ca Ea sa poata muncii in ore suplimntare pentru mine… pentru ca la 8 ani, o vedeam cum se stinge iar tatal meu era departe… pentru ca la 16 ani, tata mi-a interzis sa merg la singura petrecere la care chiar vroiam sa merg de-o viata… vomit pentru ca la 17 ani a trebuit sa muncesc in vacante pentru a avea bani de scoala si a trebuit sa ma maturizez peste noapte si acum nu mai am niciun vis… fara vise nu ai viata!
Cred ca iubesc sa ma plimb, printre 18 picaturi de ploaie…

Eu si cu mine in labirintul singuratatii...

„Cine a văzut speranţa, nu o mai uită. O caută sub toate cerurile şi printre toţi oamenii. Şi visează că într-o zi o va întâlni din nou, nu ştie unde, poate între ai săi."
Octavio Paz - Labirintul singurătăţii

Mergeam agale intr-o zi pe bine cunoscuta carare a vietii mele… ca mi-era anevoioasa, nici o problema Eu mi-o desenasem singur… ca bagajul mi-era prea greu, tot vina mea era, adunasem mereu in el orice gaseam in cale si bune si rele… m-am oprit, aveam nevoie de odihna. E vis? E realitate? M-am asezat, atipesc, deschid ochii uimit... langa mine statea Ea… credeam ca sant singur, de unde a aparut si Ea? Singuratatea imi impanzise sufletul, incat acum, facea parte din mine… uitasem sa vorbesc, uitasem ce-nseamna comunicarea, dar Ea, foarte deschisa, mi-a zambit : " Stai linistit , nu te speria , sant eu , umbra ta!"
Curios, " Umbra mea!?" Cum adica, umbra mea, o intreb? Si-mi intind mana a nedumerire… schiteaza acelasi gest… raman mut, ne-ntelegand de ce ma imita… n-o las sa-mi raspunda si-o intreb din nou: " De ce ma imiti?" " Pentru ca sant umbra ta", imi raspunde. "Sant cea care te-nsoteste mereu, sant aici, langa tine, in orice clipa a vietii tale. Tu nu ma vezi ! Dar sant o parte din tine, defapt Eu apar doar in zilele senine, cu soare si lumina, apar sub clar de luna, cand iti ascult povestea zilei, apar atunci cand in jurul tau straluceste o lumina… in bezna devin invizibila, la fel ca tine… fara strop de lumina, existenta mea dispare, si totusi .... gandindu-ma bine, Tu dispari… Tu ai valoare doar cand in tine poposesc raze de lumina, iar Eu, nu sant altceva decat proiectia lor asupra celor din jurul tau. In lumina reflectoarelor orice gest, orice fapta, se vede in jur… oricat as incerca sa nu te imit, nu pot, sant copia ta fidela.... cand faptele tale sant demne de lauda, sant mandra de tine... insa, atunci cand exista loc si de mai bine, crede-ma, imi vine sa dispar… dar atata timp cat lumina exista Eu nu pot muri, raman langa tine... menirea mea e sa te-nsotesc la fiecare pas. Sant cu tine chiar si-n intunericul cetos al vietii, chiar daca Tu nu ma vezi... daca vrei sa ma simti aproape mereu, ramai langa o lumina.... langa ea, nu vei fi singur. Mereu ma vei avea pe mine, in doi iti va fi mai bine. A disparut, ma uit speriat in jur, cautand-o… constat ca s-a facut noapte in mine... vorbe dulci sunt usor de spus, lucruri dragute sunt usor de cumparat, dar oameni de treaba sunt greu de gasit, viata se termina cand Tu incetezi sa visezi, speranta moare cand Tu incetezi sa crezi, dragostea se termina cand Tu incetezi sa mai tii la cineva, prietenia se sfarseste cand Tu nu mai imparti… asa ca imparte cu cine crezi ca iti este prieten, sa iubesti fara conditii, sa vorbesti fara intentii, sa daruiesti fara motive, sa tii la cineva fara explicatii, e inima adevaratei prietenii… farmecul vietii stranse intr-un singur suflet Tu si Eu… apoi Tu ramai si Eu ma duc, lasandu-ti tie si lumina mea. Acum, de vei trece mana prin vapaie, vei lua cu tine caldura si lumuna ei si o vei duce acolo unde incepe acel sfarsit prin care sfarseste inceputul… unde nici umbra nu te mai poate imita. Timpul si sufletul... timpul este prea lent pentru cei care asteapta, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plang, prea scurt pentru cei care sarbatoresc… dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate… iar sufletul, este o scanteie divina ce si-a uitat aripile in inima Creatorului, ramanand cu doua rani adanci ce sangereaza lumina.

Heedless... nisipuri miscatoare.

“Se ia o bucata de piatra,
se ciopleste cu o dalta de sange,
se lustruieste cu ochiul lui Homer,
se razuieste cu raze,
pana cand cubul iese perfect.
Dupa aceea se saruta de nenumarate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
si mai ales cu gura infantei.
Dupa aceea se ia un ciocan
si brusc se farama un colt de-al cubului.
Toti, dar absolut toti zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colt sfaramat!”

Lectia despre cub de Nichita Stanescu


Stau in fata unei usi privind in camera rece, nu mai e nimic de lasat in urma… am asteptat atat de mult un alt moment sa vina dar vad iar norii negri acoperind cerul... alerg prin vant dincolo de lume la sfarsitul timpului, unde ploaia nu ma poate atinge, luptand cu furtuna in albastru si cand ma pierd pe mine, ma gandesc la tine… impreuna vom fugi prin vant intr-un loc mai bun si nimic nu ma poate lua de langa tine... acum insa trebuie sa te caut, pentru ca te-am ratacit incercand sa evadez din aceasta lume imperfecta... orice s-ar intampla te voi astepta pentru ca doar Tu esti luceafarul sufletului meu... as vrea nisipul sa ma asculte, sa ma ascunda undeva in suflet si sa pier, sa ascult tot ce e liniste uitare, o alta lume sa incerc. Tot timpul gandurile se jucau cu mine si vocile ce imi vorbeau despre ceeace a mai ramas de facut, despre cate cai, despre ce nu voiam sa-mi amintesc si in spatele gandurilor, nu mai era decat gustul amar, tristetea si durearea, dorul. As vrea sa ma pedepsesc cumva, sa alerg sa las in urma dorul, nisipul tot sa-l rascolesc, prin nervul ce ma face ca sa urlu, acea zvacnire care doare, sa caut mereu sa sper, ca te gasesc. Nisipul incepe sa ma cucereasca, sa ma invaluie, sa ma framante, ma gadile placut pana in moalele capului, sunete vesele ajung intrebator pana la mine, ma patrund ca lumina serii prin sufletele pierdute, trec printre oameni, tacere, te privesc absent, cu ganduri proiectate in alte lumi… ma scufund intr-o liniste de nepatruns, pentru cateva secunde, dar deajuns, atat de vibranta incat ma fura, ma atrage mai departe… cand ies din nou la suprafata, ei, cei din jurul meu nu ma mai recunosc, m-am nascut din nou si vantul ma ciupeste racoros si-mi spune: "Bine ai venit!"
Nisipurile miscatoare, te ademenesc usor sa intri in ele si pe urma incep sa se miste ca sa-ti pierzi balansul... cu teama si dragostea netarmurite, nisipul te trage in sine cu ura neinpacata, stand de vorba doar cu ploaia cernandu-te usor printr-o clepsidra... facandu-ti viata dirijata… busola debusolata-n timp, organ fara-de-lege, cu rabdare de bun privitor... turnand in cupe largi vartejuri, orizonturi de contur, pe cand nisipul si raul isi rotunjeau mustata iar in vale se risipea si ceata... prin mine adormitoare sosea Ea, speranta. Altminteri, asa si albina cu harul ei inzapezit intre cotloanele singuratatii si pe potecile celei mai visatoare lacrimi, nu vom regasi melancolice absente si cruditati rabdatoare, atata timp cat s-a risipit pentru ca aceasta tristete sa devina deplina si molipsitoare. Am regandit ceeace curgea prea incet prima data, in matca unei inspaimantatoare linisti si regandind, mi se parea mult mai important decat gandul insusi. Dintr-un strop de ploaie si un fir de nisip, poti extrage o gramada de atomi, folositori pentru propulsarea motorului cu apa de ploaie… acesta poate fi lungul drum al nisipului catre stele, o alta performanta, poate forma din nou o alta viata cu o noua speranta… delicata si blanda, dar pe linia nisipului, imaginea este tremurata, ondulata... praf, vid, nimic, stoarce din tine si ultimul strop ramas din viata. Un ultim cavaler ratacitor in lumea noastra plina de mizerii si sar in lupta fara sa ma sperii, sant cu toate astea visator, nu pot sa trec prin viata fara un tel... as fi ca un arpegiu fara note, sa-mi port nobleti si tristeti la fel, faptura-a linistii de noapte si a nelinistii din mine ce acum dulce zace... iar Tu sa vi, sa-mi limpezesti talcul din fapte sa-mi tulburi clipele senine cu ale tale prelungi soapte... Tu, fiica dulce a placerii si-ntruchiparea bucuriei, lumina din lumina-n noaptea Invierii pe lungul drum al vesniciei. Tu-mi umpli iar de roade pomul cu aroma si dulceata serii si imi aduci, drept plata, somnul in mina calda-a mangaierii. Cinci mii de ani ca-n vis trecura si alte mii vor trece inca iar tu esti proaspata si pura ca un izvor tasnit din stinca, izvor cu apa rece… mai este timp pentru un vis, iar nisipul mereu in miscare, ne va rasuci frumos... in primul nostru paradis, cu soare.

(Te voi iubi mereu)